D. L. -liniştea mea are ochi verzi-

         ............................................................................................................................................
Simţeam că mă sufoc. Parcă iar aveam un munte pe suflet, îmi venea să strig până răguşesc, dar ca de obicei, nu puteam nici aerul să-l mai scot. Am ieşit din casă. M-am luat cu mâinile de cap...''Cât mai am până disper?... '' Mă usturau ochii când i-am deschis. M-am uitat în jur şi-am realizat că nu-s singur. Sasha stătea pe jos, lângă stejar... ''Nici ea n-are mai mult somn decât am eu.'' Pentru prima dată mă bucuram de neputinţa ei de-a dormi noaptea. Speram doar că nu are derurerile pe care le am eu.'' Numai ea nu... ''
Am luat-o încet spre ea. Nu şi-a întors privirea spre mine, ştia de mult că sunt acolo, defapt ... mă ştie tot, s-ar putea să fie singura care ştie motivul pentru care mai trăiesc... ea ştie când nici eu nu mai ştiu.
M-am aşezat pe iarbă în faţa ei, aproape... abia atunci mă vedeam prin ea cât de distrus sunt şi cât mi-e de rău. Am aplecat fruntea în faţa ei ca să se poată juca în părul meu, aşa cum făcea mereu, de când o ştiu... A început să mă mângâie, să-şi treacă uşor unghiile peste ceafă, până la creştet, strângându-mă din când în când, aşa cum face o pisică când îşi înfinge gheruţele în tine şi toarce când o ţii în braţe. Îi urmăream mişcările înclinându-mă după mâna ei. Simţeam cum îmi potoleşte gândurile, le stingea.
Nici nu mi-am dat seama când s-a oprit şi mi-a ridicat bărbia ca să mă privească în ochi. Nu ştiu cum mai putea vedea ceva în ei, erau înecaţi... dar trecea prin mine, pe nesimţite. Îmi dădea de înţeles, ca de obicei, că înţelege oricum. Dacă nu vreau să vorbesc, n-o să mă întrebe nimic, n-o să mă răscolească forţat.
-Am obosit...
-Atunci opreşte-te.
-Nu pot. Nu mai ştiu cum...
-Ce-ţi trebuie, Dragoş? După ce tânjeşti?
-Linişte. Vreau linişte.
Mi-a şters lacrimile, îmi ştergea toată faţa cu palmele.
-Hai, Lupule, respiră. Gata...
Parcă abia mă trezisem dintr-un somn greu. Începeam s-aud greierii, mi-era răcoare, abia acum vedeam că era numai jumătate de lună şi multe stele, mai multe decât oricând...
-Sasha...
-Da.
-Linişteşte-mă!
          .............................................................................................................................................
                                                                                     Dragoş Lupu- Sâmbătă.17 iulie.-

.venin, otravă, viaţă, ochi şi patimă.

          ''... nimeni nu mi'a numărat vreodată lacrimile. Nu mi'aş lăsa fericirea în mâinile nimănui, pentru nimic... nu m'aş omorâ în veci! Suflet de înger, de călău... amândouă. E aurul meu, exact aşa cum e. Am intoleranţă la durere şi o detest ca pe moarte. Durerea nu te face mai puternic, te chinuie. Puternic eşti sau nu... nu iese piatră din nisip strâns în menghină.  
           ... blestemul ochilor verzi în care se vede lumea, zi şi noapte. Blestemată lume, blestemată viaţă, cât mă iubeşte!   

Fă linişte... vorbeşte!

          dar nu aşa... tu doar ştii... cuvintele nu spun mereu totul, poate chiar nu spun nimic. Vorbeşte cu mine din priviri, aşa mă găseşti mereu, oriunde şi oricând. Din ochii mei n-o să lipseşti niciodată, aşa că dacă vrei să spui, doar uită-te la mine... Tu doar ştii, vorbeşte! Vorbeşte cu mine ca totul în jur să tacă.... Aşa, vorbeşte... Vezi? Deja e linişte... Vorbeşte! Privirile nu se aud, dar se-nţeleg... Uită-te la mine... Auzi? Aşa se aude sângele prin vene, asta se simte când mă bântuie gândurile, aşa viscoleşte o furtună în suflet, la mine mai înverşunat ca la oricine... Uită-te la mine, vorbeşte... Fă lumea să tacă!  

01:30 a.m.

Într-o zi... 
Nu? Aşa începe mereu, dar aici e altceva...  
Într-o zi or să se-ntâmple toate, toate pe care le-am aşteptat, toate cele care mă ţin trează noaptea, toate fără de care ''viitor'' nu sună bine... 
Într-o zi am să regăsesc timpul ăsta care acum fuge mâncând pământul, la fel cum îmi fuge şi mie mintea, iar şi iar... am să-l regăsesc de 10 ori mai valoros decât e acum...  
Într-o zi lumea o să se desprindă de pe hartă şi n-o să mai fie vorba despre destinaţii... 
Într-o zi tot ce-i străin de mine, tot ce-i pierdere de timp, o să fie cât un bob de nisip şi la fel ca un bob de nisip o să sfârşească, luat de apă... 
Într-o zi lângă fericirea mea o să fie cea a celor care au acelaşi drum cu mine şi a căror privire ţinteşte spre aceeaşi înălţime a răsăritului... 
Într-o zi or să se-ntâmple toate, toate pe care le-aştept, toate cele despre care-am spus puţine la şi mai puţini oameni... 
Nu? Parcă deja începe să se vadă, puţin câte puţin... încet dar sigur, nu?  
Într-o zi... 
Any time now.  

Fir de nemţişor

'Geaba-ncerc s-astâmpăr 
focu' greu din inimă, 
înflorit-ai tu în mine 
ca cicoarea sură-n câmp, 
roşie ca macu', bată-l norocu', 
cu sângele-nfierbântând 
doru' din mine, bată-l vina 
că-n fiece sară 
stârneşte-n sufletu-mi doina 
amară ca pelinu', 
c-aşa mi-e durerea, 
şi dulce ca din vin 
blestemat al dragostii chin; 
ca smuls din poamă, 
din cântec de ciocârlie 
e-al tău dulce glas 
şi pasu' vioi, săltat, 
coborând din vie, 
şi vântu-mi dă de veste 
că treci pe sub porumbele, 
şerpuind cărările 
şi-atuncea inima-mi strigă 
ca năluca-n piept, 
parcă zbătând, parc-acu' 
vrând să m-omoare aci 
între tufe de sânziene,  
să mor acu',
tot doinind, ba cu jale  
ba râzând, 
eu cu dorurile mele,
şi trecând p-aci în grabă, 
oacheş mi-ai zâmbi-ntr-o doară, 
că numa'  înima-n tine creşte 
cân' mă vede-aşa 
galeş şi toropit, 
şi de-oi 'cerca 
să'ţi dau bineţe, 
tu demult ai fi fugit, 
tot cu ia prinsă-n vânt  
şi cu pletele-mpletite 
în a mele doruri multe; 
şi de cu sară de-oi veni, 
în livezi ne-om căuta, 
numa' luna ne-o vedea,  
între gutuii-mbătrâniţi, 
merii roşii altoiţi 
şi zarzării timpurii, 
numa', numa' de-i veni 
desculţă prin iarba deasă, 
cu basmaua strânsă-n brâu 
şi-n păr spicele de grâu, 
făr' ca nimeni să te vadă, 
muierile nu-ţi facă caznă, 
nici câinii nu te-or simţi, 
tu ai şti a-i linişti colo 
cu vorbă cătată, 
dulce glas vioi de fată, 
cum mi-ai spune-apoi şi mie 
de s-o-nmuia inima-n mine; 
şi numa', numa' de-i veni, 
de departe te-oi zări, 
mândră cu păr castaniu, 
cu ochii ca zorile, 
albaştrii ca mările 
şi chip curat ca ploile, 
ş-aci lângă nuc oi sta 
şi te-oi aştepta 
tot cântându-mi oful, 
cum de noaptea nu mai dorm, 
numa' eu şi cu-al meu dor; 
şi păşind numa' aşa 
aşezat şi legănat, 
şi de-ai vrea să şezi cu mine, 
multe-am zis  
şi ţi-oi mai spune, 
tu numa' de-ai să m-asculţi, 
câtă jale şi cât dor 
ţi-or cânta vorbele mele; 
şi cunună smulsă 
din poalele verii 
ţi-oi pune pe creştet, 
să nu mă dai uitării, 
cunună de cicoare, 
ca şi-a mea dragoste mare, 
prinsă bine cu zorele, 
cu dorul inimii mele, 
legată în nemţişor, 
s-aducă gându' uşor 
şi strânsă-n creangă de măceş, 
că nu te-oi uita cât trăiesc. 

Valhalla

Cândva am fost ca
    o însulă cu ţărmuri împădurite, 
     de pe care rareori se vedea zarea. 
De Dumnezeu s-ar fi mâniat  
     m-ar fi înghiţit marea 
     cu tot cu rodul ce crescusem, 
     liane, tigri, orhidei, toată suflarea. 
Dar m-am uscat ca 
     un dâmb de nisip în mijloc de neant, 
     de pe care rareori se vedea zarea. 
De Dumnezeu s-ar fi mâniat, 
     m-ar fi înghiţit marea 
     cu tot cu ale mele scoici şi crustacee, 
     algele istovite la mal, soarele din piele.  
Şi-am sfârşit acum 
     o stâncă neclintită la margine de fiord, 
     de pe care rareori se vede zarea. 
De Dumnezeu se mâniază 
     o să mă înghită marea 
     cu tot cu pietriş şi brazi bătrâni, 
     stropi reci de apă, gheaţă şi lăstuni.  

În port la De Kastri

-Ce faci când realizezi că nimic nu-i statornic pe lumea asta? Mai poţi să crezi aşa cum o făceai înainte? Ţi se mai pare că ai putea vreodată  să mai găseşti ceva adevărat, ceva care să rămână neschimbat veşnic? 
-Sunt lucruri care rezistă, poate chiar veşnic. 
-Să nu-mi spui că te referi la iubire. Mă-mpuşc! 
-Ha ha! Iubirea aia veşnică există, Elias, pe undeva. 
-Zău!? Nu-mi spune c-ai văzut-o pe-aici, umblând ca o nălucă. 
-Nu, n-am văzut-o... Nu chiar. Adică, iubirea asta nu prea trăieşte decât prin oameni. N-o ţii într-o sticlă. 
-Nu?! Şi unde-s oamenii ăia de care-mi vorbeşti? Ar fi cea mai veritabilă operă de artă a lumii, cel mai scump exponat din câte au existat, zău dacă nu! 
-Nu mă-ndoiesc, dar degeaba faci pe prostul. Sigur i-ai văzut şi tu măcar o dată. 
-Defapt, nu i-am văzut niciodată, Milan. 
-Sunt oameni, Elias, cărora pur şi simplu li se vede pe faţă. Îţi dai seama efectiv că se iubesc, fără ca măcar să-i cunoşti sau să-i mai fi văzut înainte. Aparţin unul de altul, se vede în tot ce fac, mereu, oricând, oriunde. Asta nu poate fi decât iubire veşnică, adevărată. 
-Cum poţi să aparţii cuiva, când noi oamenii, suntem atât de străini unii de alţii? Avem aceeaşi suflare de viaţă şi totuşi, parcă unul e plămădit din cer şi altul din pământ. 
-Presupun că poţi. Nu ştiu, Elias... N-am trăit-o niciodată , n-aş putea să-ţi explic... 
-Exact! N-ai trăit-o niciodată. Habar nu ai cum se simte, doar presupui după cele pe care le vezi sau le auzi. Nu ştii sigur că există, e doar o speranţă, poate cea mai mare speranţă a unui om- că iubirea eternă şi absolută există- şi care ajunge să se confunde primejdios de mult cu realitatea. 
-N-aş putea spune că nu, are destul sens. Însă sunt doar un om şi da, poate e doar o iluzie, o dorinţă mult prea mare de a schimba realitatea, dar nu pot să neg ceea ce simt la vederea unor fapte. Totul pare atât de real, încât orice argument contra devine irelevant. 
-Dragul meu Milan, sufletul omului e deseori  asemeni unei oglinzi , tinde să reflecte tot ceea ce vede cu atâta intensitate, fără a mai filtra lucrurile, încât ia totul de bun şi brusc, toate iluziile ascunse în spatele oglinzii  au senzaţia că se materializează, că în sfârşit capătă sens. Câteodată, ne minţim singuri pentru că se simte mai bine decât atunci când tăiem orice amăgire de la rădăcină şi păstrăm ochii larg deschişi. 
-Uneori am senzaţia, Elias, că eşti mult prea realist, bolnav de realist. 
-Ştiu, Milan. Sunt conştient că dacă aş fi fost puţin mai naiv, poate aş fi fost mai fericit. 
-Ha ha... Nu ştiu ce să zic, dar înclin să cred că fiecare are fericirea lui. Tu eşti făcut pentru o altfel de fericire, diferită de a mea sau de-a lui cutare sau cutare. Şi mai cred că s-ar putea ca fericirea aceea a ta să fie mai mare decât cea a multor naivi. 
-Asta-i bună! Mi-a plăcut, băiete! Acum mă şi consolezi. Ha ha!
-Ah, pentru Dumnezeu! Despre ce vorbim?! Spuneam doar că tu, tocmai din cauza realismului tău vicios, vei putea să-ţi trăieşti fericirea cum nimeni altcineva n-ar putea. O vei conştientiza altfel şi-ai să poţi să-i trăieşti fiecare clipă, la intensitate maximă, preţuind-o la adevărata ei valoare. Zău, nu râde! Uite, eu, ca un năluc ce sunt, aş putea găsi fericirea supremă şi nici să nu-mi dau seama, continuând să mă bucur ca un pui de căţel miţos gâdilat pe burtă. Ah, bravo, Elias băiete, e bine că te strici de râs. Mă bucur că realismul tău se distrează. 
-Ştii, Milan cred că până la urmă sunt la fel de nătăfleţ ca şi tine. Abia acum, după 20 de ani de când ţi-am văzut întâia dată figura de visător în fază terminală, mi-am dat seama că-l am ca prieten pe singurul om care-a dat mâna cu viaţa. 

Kerzhakovin

-Vladivos! 
-Da, domnule. 
-Vladivos, mă doare sufletul. Ce mă fac, rusnace? 
-Domnule... sufletul ţi-e prea tânăr ca să te doară. 
-Şi totuşi, mă doare... Mă sufoc, Vladivos. Dacă mor? 
-De ce gânduri de moarte, domnul meu, când mai sunt atâtea de trăit? Când o să vină doamna, o să vă alunge ceaţa asta blestemată din minte pe dată... 
-Nu mai vine. Vladivos, doamna nu mai vine... Am să mor, m-auzi? 
-Ce vrea să-nsemne asta, domnule? Nu se poate ca... 
        Eram un bătrân ce a servit conacul Kerzhakovin toată viaţa şi care nu-şi putea imagina că moartea l-ar putea găsi altundeva. Am fost la ordinele acestui fiu de nobil încă de la primii lui paşi şi l-am servit cu toată inima şi devotamentul unui om simplu şi sărac, aşa cum am făcut şi cu tatăl şi bunicul lui, fie-le binecuvântat numele şi inima dreaptă.  
        Pe acest ultim lup al casei Kerzhakovin, Isay Vladimirov, nu-l mai văzusem niciodată ca în acea seară. Îşi pierduse parcă toată ferocitatea din ochi şi vlaga din corp. Vedeam pentru prima dată în cei 65 de ani învechiţi ai mei un lup agonizând, îngenuncheat... de o femeie. 
       Dumnezeu îmi este martor că nu am fost nicicând mai sigur de ceva pe pământul ăsta păcătos: cum iubeau Kerzhakovinii, n-a iubit şi nu va mai iubi nimeni vreodată! Sunt doi ani de când Andruşa Pogrebnyak ne-a călcat pragul  prima dată şi a pus stăpânire pe sufletul acestei case ca o divinitate. Isay a înnebunit pur şi simplu, a înnebunit după ea şi prin fiecare privire destinată ei, urla în el dragostea:''Pentru ea, vă iau viaţa!'' 
       În acea seară, lupul îşi pierduse lupoaica. 
-Domnul meu, sigur nu poate fi adevărat. Doamna o să vină... 
-Spune-mi, Vladivos, ştii? De ce-ţi dă Dumnezeu totul, de ce-ţi dă fericire ca să te-nveţi cu ea şi apoi ţi-o ia, pe toată odată şi te lasă pustiu precum crivăţul? De ce are Dumnezeu nevoie de astfel de pedepse demne de un suflet de piatră? 
       Vorbea cu atâta amărâciune şi disperare, de parcă aveam în faţă cel mai damnat om al pământului, convins că Dumnezeu vrea să-l zdrobească. L-am prins cu mâinile de umăr şi de ceafă şi l-am privit cum o făceam pe vremuri pe când era doar un pui de nobil rus şi era mâhnit nespus când afla cât de nedreaptă e viata uneori.  
-Isay, Dumnezeu te iubeşte! Acum te simţi nenorocit, dar furtuna asta va trece. Iarna nu e niciodată nesfârşită, indiferent de cât de lungă pare. Andruşa o să vină şi când va veni... 
-A plecat, Vladivos, fără să se mai uite în ochii mei pentru ultima dată, fără să-mi spună pricina pentru care mă pedepseşte, fără ca măcar să-mi dea şansa să-mi apăr fericirea, să n-o las să-mi scape. A dispărut. Nu ştiu unde e şi nimeni nu-mi spune. Sunt pierdut. Am să mor, Vladivos, îţi spun c-am să mor! 
-Doamna n-ar face una ca asta fără să-i fi greşit, dar n-ai greşit... 
-Dacă a face din femeia ta un idol e o greşeală, atunci sunt vinovat. 
-Atunci, nu mai e nimic de zis. Ori o cauţi până la capătul lumii, ori trăieşti fără ea până lumea se va sfârşi. 
-Cum pot să trăiesc când viaţa m-a părăsit ? 
        S-a lăsat să cadă în fotoliul din faţa şemineului, privind la focul ce mistuia cu frenezie lemnele de brad. Aşa ardea şi inima tânărului Kerzhakovin, ameninţând să nu mai lase gram de suflare în pieptul lui pe când se va stinge. Am părăsit încăperea, închizând uşor uşile masive în urma mea. Nu mă mai simţeam în stare să spun sau să fac ceva care să-mi aline stăpânul. Nimic nu mai avea sens acum, orice încercare ar fi rămas dureros de zadarnică. 
       M-am dus să sting luminile din restul conacului şi să aprind focul în camerele stăpânului. Pe când ajunsesem la etaj, am auzit strigăte. Am recunoscut imediat hotărârea gravă din vocea lui Isay şi-am coborât în grabă. 
-Milan! Anzor! Anzor!! 
-Domnule, ce se-ntâmple? E trecut de miezul nopţii. Argaţii dorm. 
-Cheamă-l pe Milan să-mi aducă arma, trimite-l pe Anzor să aducă maşina în faţă şi adu-mi haina! 
-Dar, pentru Dumnezeu, Isay, ce... 
-Vladivos, acum! 
       S-a oprit un moment la vederea expresiei mele de spaimă. Cu ochii numai văpaie şi respiraţia accelerată, mi-a spus pe un ton grav : 
-Mă duc să-mi recapăt viaţa, bătrâne. 
      Am înţeles. Dimineaţa era prea departe pentru el. Deciziile trebuiau luate acum şi aşa s-a făcut.  
      Amiaza a venit cum nu se poate mai greu, dar nespus de fericită. Tânărul meu stăpân s-a întors teafăr şi mai viu ca niciodată. Viaţa îi mergea alături, strânsă la pieptul lui şi cu nici o dorinţă de a-l mai părăsi vreodată. I-am salutat întoarcerea cu cea mai mare bucurie şi uşurare pe care sufletul meu bătrân le putea simţi. Conacul înflorea din nou sub paşii Andruşei. 
      Lupul îşi regăsise lupoaica, iar cel care a vrut să-i înstrăineze n-a mai trăit ca să mai încerce din nou. 

Maysa

Tu ai să mă ţii în viaţă veac după veac, 
Darul meu de sus, prea puţin meritat. 
Mi-ai furat toată fiinţa, ştii?   
Şi vreau s-o păstrezi dincolo de veşnicii 
Fiindcă tu, inimă tânără pe-al meu suflet de piatră, 
Ai deschis în mine fiecare poartă, 
M-ai scos la lumină, m-ai prins din cădere 
Şi m-ai făcut străină de durere. 
N-am trăit până să te văd pe tine. 
Oriunde ar fi fost, în ziua în care te-ai născut, 
Atunci poate nici n-am ştiut, 
Dar a înflorit ceva în mine 
Şi-a crescut întruna, zi după zi 
Până ce-am ajuns o grădină de trandafiri. 
Sufletul meu, lumină de jad, 
Liniştea mea din flori de portocal, 
Nu te adoră nimeni aşa cum o fac eu! 
Poate doar Dumnezeu...  

Veşnic în floare

Ştii că m-am născut ca să mut munţii din loc 
şi nu mi se îngăduie... te rog 
nu-mi cere să spun că nu mai pot! 

Ştii că am fost trimis să vânez înaltul 
şi nu mi s-a dat nimic care să mă ajute să zbor, 
dar trebuie s-ajung sus, chiar dacă încercând 
am să mor! 

Ştii că sunt pe cale să fiu aruncat între stânci 
şi ţi-am spus că mă voi întoarce, urcând, plin de sânge, dar 
nu înţelegi... după semne, am să ştiu 
câte răni pot duce! 

Ştii că mă sufocă gândurile şi sunt blestemat  
să fiu incapabil să-mi golesc mintea, dar sunt fără frică 
căci de mine s-a legat, se ţine strâns şi 
mă iubeşte viaţa! 

Ştii că sunt un demon, că schingiuiesc, că te-am otrăvit 
conştient şi privindu-te calm în ochi, 
m-a lăsat sufletul, dar tot el, cu aceeaşi hotărâre 
m-a îndemnat să te iubesc! 

Ştii că sunt un nor rătăcit şi greu şi 
oricât te-am învăţat că sunt imposibil de găsit, de eliberat, 
tu tot mai crezi că orice pe lumea asta poate fi salvat, dar 
cu firea nu te poţi lupta, fiindcă rădăcina rămâne chiar dacă 
i-a fost tăiată floarea! 

Ştiu că îmi cauţi paşii pe cer zi şi noapte şi 
luna şi soarele m-au condamnat pentru cruzimea mea, dar 
uiţi că eu te-am lăsat jos şi 
nu mi-a păsat! 

Te iubesc, dar sufletul m-a lăsat, îţi spun că 
nu-mi poţi dezrădăcina firea, e veşnic în floare, înţelege că 
eu nu pot fi salvat! 

Şi... pentru Dumnezeu! Ştiu c-ai să rămâi cu ochii lipiţi de cer, aşteptând, 
sperând c-am să cad încă respirând şi că-mi voi găsi liniştea, dar 
ţi-am spus că mi-a fost scris altfel şi dacă vreodată voi cădea, voi fi mort 
de prea mult timp deja! 

Niciodată nu-ţi voi spune că nu mai pot,  
că mă las salvat, că rămân şi m-ai câştigat... 
Ba da, te iubesc, dar m-am născut să mut munţii din loc şi să vânez înaltul! 
Ai să mă vezi din nou când mai cobor, dar până atunci 
am să învăţ să zbor, chiar dacă încercând 
am să mor! 

Legendă

          Se spune că pe Pământ se nasc mai multe tipuri de oameni, că Dumnezeu i-a diferenţiat ca firea unuia s-o susţină pe a celuilalt, ca prădătorul să aibă pradă, ca slăbiciunea să cunoască puterea, curajul să-nfrunte frica, bucuria să fie venerată de durere. În toţi se găsesc de toate, mai mult sau mai puţin, dar esenţa e distinctă. Ceea ce-l face diferit pe un om îi e întreg destinul, singurul mod de a trăi şi unica moarte.
          Sunt cei care se nasc cu inima uşoară ca un fluture, veşnic vulnerabilă şi mereu călătoare, cu o dependenţă de ceea ce o ţine în viaţă... o dependenţă care le va fi şi viaţă şi moarte. Sunt cei legaţi îndeajuns numai cu un gând, care se scutură voluntar de propria viaţă şi propriul zbor, lăsându-le să se reverse pe altarul altei inimi... care se hrăneşte între timp, caruia i se dă fără să cerşească şi nu are nevoi de teroare pentru a-şi vedea prizonierul întorcându-se odată eliberat. Inima asta e făcută din aer pur, rarefiat, care sufocă orice intrus şi-i soarbe viaţa. Oamenii cu inimă de aer au fost mereu de neatins, dar incredibil de magnetici. Cu toate că au un imens înalt, gol şi albastru în inimă, nu s-a auzit nicicând ca unul să accepte vreo pasăre pe cerul său. Bătrânii spun că sunt demoni ai infinitului, dar veşnic vor fi alte inimi de fluture care să se izbească de oglinda albastră şi nesfârşită.
         Apoi, cei a căror inimă arde întruna, ca un foc ce mistuie şi îneacă cu cenuşă, care clocoteşte veşnic şi nu are leac, care nu iartă atingerea, oricât de sinceră ar fi şi sfârşeşte prin a arde totul în jur, inclusiv pe sine. Strigătele lor se aud până în măduva pământului, dar nimeni nu-şi dă seama dacă sunt de durere sau cauzate de implinirea pe care flăcările par să le-o aducă. Şi totuşi, chiar dacă ard şi sunt imposibil de îmblânzit, mereu au fost urmaţi de inimi de apă rece, care incearcă de veacuri să le stingă şi să le vindece arsurile. Inimile de apă parcă au un blestem de a nu înceta niciodată să spere, chiar dacă imposibilul e mai mult decât evident. Şi încearcă să stingă focul, încearcă, încearcă până se secătuiesc. Unora le moare inima de foc, înainte să apuce să se usuce încercând s-o stingă. A ars şi brusc apa rămasă din inimă  îngheaţă brusc. În timp începe să se dezgheţe, găsindu-şi altă cauză. Posibil un alt foc etern.
         Se nasc şi inimi închise în piatră, din timp în timp. Nu-şi găsesc locul uşor în zidul lumii, rămânând uneori la poalele acestuia, sau dacă se alipesc în final, sunt recunoscute de departe şi atrag admiraţie, ca o floare cu spini crescută pe ciment. Piatra aceea nu e o simplă bucată de stâncă, fiecare inimă e în miezul unui jad, a unui safir, rubin, sau cuarţ. Se spune că există şi inimi în aur, dar sunt foarte rare, sau de cele mai multe ori sunt camuflate, însuşi valoarea lor le-ar putea aduce sfârşitul. Inimile închise în pietre sunt nobile, dar prea puţin cunoscute. Au o întunecime pe care puţini se încumetă să o străbată pentru a ajunge la bogăţia din adânc. În pietrele acelea, inima stochează tot, urmăreşte, ascultă, apreciază, iubeşte, urăşte, se bucură şi suferă. Dar rareori ceva din interior străbate pereţii din piatră. Se spune că în ochii unei inimi de piatră poţi să vezi uneori umbre sau culori, dar doar un seamăn le poate desluşi.
        Ar fi o legendă cum că inimile de aer au încercat să înalţe cândva inimile de piatră, dar greutatea lor aproape că le-a adus cu picioarele pe pământ şi pentru asta ura inimilor de aer faţă de cele din pietre a jurat să se întindă dincolo de veşnicie. Dar cine poate spune dacă a fost sau nu aşa? Mândria inimilor de aer e nesfârşită, iar discreţia celor din piatră e pe măsură.
Inimile deschise sunt bănuite a fi descendenţii inimilor de piatră străvechi. Se spune că au fost câţiva care au preferat să se arunce în faţa lumii cu braţele deschise, lăsând pe oricine să se bucure de comoara din inimile lor. Nu există ură astăzi între cele două firi înrudite, cum n-a fost de altfel niciodată. Numai că fiecare inimă deschisă care era jefuită şi lăsată searbădă, făcea ca inimile din piatră să întărească mai tare zidurile, închizând odată cu ele şi durerea petru semenii pierduţi.
        Nici una nu e mai presus de cealaltă. Dumnezeu i-a creat pe toţi din propria inimă, dar din colţuri diferite ale acesteia. Nu va exista unul care să domnească etern pe Pământ şi să le îngrădească celorlalţi libertatea. Au fost făcuţi ca fiecare să trăiască în felul lui, dar să nu poată supravieţui unul fără de altul. 

  

Photo © Steve McCurry/Magnum Photos  

Pe cea din oglindă

Nu-mi suportă durerea şi ţipă la mine 
şi pentru că nu vreau s-o ascult, 
mă umileşte. 
Apoi mă ridică la loc, 
din paie şi din foc, 
cu acelaşi suflet ars, tuşind cenuşă. 
Nu mă lasă înăuntru pentru că locul meu e afară, 
în plină furtună. 
''-Dacă n-ai fi tu, aş uita cine sunt. 
-Tu eşti o apă cu valuri tulburi, pe adâncuri curate!''  

Când am deschis ochii, lumea era o prăpastie 
năpădită de holbură şi scrutată de păsări călătoare, 
unde sufletul nu creşte, 
iar inima doare. 
Atunci i-am dat-o ei s-o ţină-n piatră de jad. 

Câtă putere vreau eu să am  
nu pot s-o iau decât de-acolo 
de unde doi ochi se văd prin propria culoare. 
Aşa a îmblânzit lumina să ia mereu alt chip încât
alt duh să mă trezească cu apă rece, 
să-mi amintească unde sunt, 
de ce exist. 

Noapte de noapte omoară fluturi ca să mă ia somnul mai uşor 
şi la fel ca pe-un izvor din piatră stearpă 
îmi seacă mintea de tot ce nu-i al meu. 
Gând otrăvit. 
''-Din Cer şi până-n Pământ  
nu ţi s-ar putea măsura calea. 
Nu te poţi opri din mers pentru nimic şi pentru nimeni, 
nici măcar pentru un mac de pe marginea drumului. 
Tot ce poate înflori 
va merge cu tine!'' 

Sânge rece şi inimă caldă

           Niciodată n-ai să poţi să vezi totul în ochii celorlalţi. E doar o impresie uscată. N-ai să poţi pentru că uneori nici ei nu ştiu exact ce zace înăuntru şi nu-şi dau seama când devine vizibil, nu realizează că deja s-a pus în mişcare. Oamenii sunt uşori ca vântul şi asemeni lui pot fi reci sau calzi, pot stârni furtună sau pot deveni căldură din soare. Pot distruge ca mai apoi să se lase prinşi sub dărâmături, vânează o fericire care nu e menită să stea locului, îndepărtează ceea ce odată părea să fie rădăcina propriei existenţe.  
          Oamenii nu acceptă că fiecare are un suflet de care nu se pot îngriji două fiinţe. Totuşi, la fel ca trunchiurile copacilor din pădure, ei luptă necontenit pentru solul de sub rădăcini şi ajung în punctul de a fura seva celuilalt, lăsându-l să se usuce. Timpul trece peste toţi, dar nu poate schimba firea. Nu poţi face copacii albaştrii doar ca să poată trăi toţi.  
          Slăbiciune şi durere... vânturi nomade ce fac să se usuce crengi şi să cadă frunze. Dar peste tot răsare câte un mugur. Sămânţa nu se dă învinsă, dar rodeşte doar dacă este lăsată. Oamenii se pot ridica şi de acolo de unde nu ar trebui s-o facă, pot găsi putere acolo unde n-a mai existat niciodată. Se pot întoarce cu răzbunare în ochi sau cu gândul de a face lumea să se ascundă în umbra lor. Un simplu om poate face asta. În fiecare nod al sufletului are putere, s-a născut cu ea, dar nu o recunoaşte. Pare prea crudă pentru a fi purtată, prea ofensivă, mult prea grea.  
          Omul e făcut şi din soare şi din stele, are lumină, dar şi întuneric. Nu e cel mai bun şi nici nu va fi vreodată, nu e perfect pentru că nu e necesar să fie. Lumea nu e o colivie din mărăcini înfloriţi, înghesuită şi universală,  care încântă ca mai apoi să doară. Nu e o singură lume pentru toţi, există una pentru fiecare pereche de ochi şi pentru fiecare inimă însângerată care se zbate. Nu suntem păsări cu aripi tăiate cu foarfeca. Doar că nu vrem să zburăm. Cărăm o greutate vidă, o ţinem strâns, strigând că ne sufocă. Lăsăm să ne taie orice vorbă aruncată fără ţintă şi să ne tragă în jos orice invidie veninoasă şi seacă.  
          Soarele răsare în fiecare zi, dar nu vrem să ştim de ce. Aşteptăm noaptea ca să ne putem ascunde. Purtăm brăţări din ederă, care miros a frică, să ne amintească mereu că înaltul nu ne este permis, că nu trebuie să privim viaţa în ochi... ochii verzi otrăvesc. Lumea fiecărui încătuşat rămâne goală, regele moare fără ca măcar să-şi fi văzut coroana.  
          Singura putere a omului e în interior şi ţine doar de el dacă o lasă sau nu să-şi crească vlăstarii peste conacul sufletului. Roua se va putea aşeza în fiecare dimineaţă şi zorii vor avea cu ce se hrăni. Lumea ta e veşnică, dar tu nu eşti. Nu-ţi lega sufletul de sufletele celorlalţi cu o frânghie pe care vei ajunge să o rozi tot tu cu disperare, în căutarea libertăţii. Construieşte un zid din pietrele cu care ai fost lovit, înalţă privirea şi saltă pasul. Cât inima încă bate, ai de condus o împărăţie.  

         

Aur

Prin ace de pin şi flori galbene de câmp, 
Sub apă dulce şi nisip adânc,
În pală de vânt şi lan pământesc,
Am găsit viaţă şi vreau să mai trăiesc. 

În ochi verzi şi privire de piatră,
Unde goneşte sânge rece într-o inimă caldă,
În vorbe cu suflet şi gând pământesc,
Am găsit viaţă şi vreau să mai trăiesc. 

Din tunet de stâncă şi drum greu,
Printre dale de ceaţă şi aşchii de cedru ,
În urlet de lup şi negru pământesc, 
Am găsit viaţă şi vreau să mai trăiesc.  

Descântec

Poate să ardă focul oriunde în lume, 
Dar să nu mă ardă pe mine.
                                                                           Nu mai vreau praf şi cenuşă-n suflet,
                                         Să-mi înece glasul, să-l transforme în urlet. 
Vreau ca-n mintea-mi să-ncolţească liniştea, 
Să pot să tac şi să omor ecoul. 
                                                                           Nu mai vreau niciodată să-mi cos inima, 
                                          Vreau să calc pe ale celorlalţi fără să aud durerea. 
Vreau ochi de gheaţă veşnică, 
Să nu mă înece, să nu mai mor dintr-o lacrimă, 
                                                                           Să nu mai pătrundă prin ei decât lumină. 
                                           Nu mai pot să mă apăr de săgeţi. 
Fără paşi peste mine care să mă îngroape. 
Vreau să fiu un zid de netrecut, 
                                                                           Să nu fie muritor care să mă doboare. 
                                            Nu mai vreau să pierd şi nici să lupt. 
Vreau să am privire aprinsă, să lovească cerul, 
Să-mi înalţ visele şi să le cresc în stele.
                                                                            Şi poate să cadă pământul şi cu el universul, 
                                            Dar să cadă în mine, în mâinele mele. 
Vreau să sufoc întunericul şi pe cei ai săi, 
Să nu mai dăinuie în veci, 
                                                                            Să-l usuc, să-l strâng, să-l doară, să-l las al nimănui. 
                                            Nu-l vreau rege peste o lume care nu e al lui. 
Vreau să pot să mă împrietenesc cu Mine, 
Să nu mă mai ducă în vârf de prăpastie 
                                                                            Unde să mă secătuiască ca apoi să mă adune. 
                                            Nu mai pot şi nu mai vreau să mă lovească de valuri şi de stâncă. 
Vreau să prind în pumn un miez de viaţă, 
Să-l împrăştii pe genunchi, să-l cern, să-l măsor, 
                                                                             Să-i spun să facă din mine un suflet călător, 
                                            Dar să nu mă piardă, să nu mă uite, să nu mă zdrobească. 

Vreau ca viaţa să mă iubească.  

În verdele ochilor

           Niciodată nu m-am gândit la ce cred ceilalţi despre mine, dacă se încruntă când mă văd pe stradă, dacă îşi fac cruce când vine vorba de mine, dacă mă dau drept exemplu de ''aşa nu'' copiilor lor sau dacă au plănuit în minte să mă expedieze scurt în caz că le adresez vreo vorbă. Probabil asta mi-e imaginea afară, printre ''oamenii cinstiţi''. Cât de puţine ştiu, cât de mult vorbesc, cu câtă ură judecă, cât de tare le e frică.
            N-am furat din timpul nimănui ca să-mi spun povestea, pentru că e a mea şi e tot ce am. Îmi e deajuns să ştiu eu cine sunt şi cât de greu am sufletul, prin câte locuri am lăsat urme şi câţi m-au călcat, câte lacrimi am făcut să cadă şi câte blesteme mi-au ars inima, de câte ori am lăsat şi fiecare vorbă care m-a lovit.            
           Nu mi-am lăsat numele să fie târât în noroi, să mi se agaţe păcatele de el. Nimeni nu ştie cum mă cheamă, decât cel care e stăpân pe locul ăsta, mama şi tata. Le-am dat doar un fals pe lângă care să se audă în voie ''drogat'', ''hoţ'', ''nebun'', ''golan'', ''distrus'', ''puşcăriaş''... ''criminal''. O să fiu Sander până când inima-mi nu va mai bate şi toată lumea îmi va vedea numele scris pe-o piatră, la căpătâiul unui morman de pământ.
           Sunt deţinut al unei închisori de maximă securitate şi sunt condamnat la moarte pentru crimă. Pe cât de ironic pare, pe atât e de adevărat -niciodată n-am crezut c-am să ajung aici! Am zâmbetul pe buze dar e prea întuneric aici ca cineva să-l vadă. Oricum, sunt împăcat chiar dacă mă-ngrozeşte. Nu ştiu ce-aş putea să mai cer de la viaţa mea de până acum şi nu ştiu dacă mai sunt dispus să-i mai accept ofertele, bune sau rele. 
           Azi o să plec singur, aşa cum merit, aşa cum îmi doresc, aşa cum trebuie să fie şi a fost mereu, e cea mai sigură metodă pentru a nu face din moment o atrocitate. Nu vreau să cer iertare de la nimeni şi nu vreau regretele nimănui. Cei care mi-au greşit, ar face-o din nou şi ar gândi-o mai bine iar în faţa celor cărora le-am greşit eu, nu merită să mă pun în genunchi pentru că n-am făcut-o ca s-o regret, am făcut-o cu bună ştiinţă, cu un motiv şi cu o intenţie.  
          Mama ştie în ce s-a transformat sângele ei, şi tocmai pentru că sunt sângele ei, îmi ştie fiecare fibră din corp şi fiecare gând care-mi fulgeră mintea. ''Nu poţi să mă minţi, niciodată n-ai să poţi. Ţi se vede în verdele ochilor!''. O parte a ei va merge în pământ şi peste ea mereu vor creşte trandafiri, dar nu vor curge lacrimi... ştiu că aşa va fi, o văd în verdele ochilor. 
          Tata va rămâne aceeaşi putere pe care n-am desluşit-o niciodată, aceeaşi putere din care mi-a dat şi mie fără ca eu măcar să ştiu. Am să-i rămân în suflet, dar nimeni nu va şti, voi rămâne închis acolo pentru totdeauna, aşa cum poate de multe ori ar fi vrut s-o facă. Privirea verde şi înaltă care mă aţinteşte din prag, snopindu-mă în pumni în gând, pentru tot ce-am făcut rău înafara uşii, şi strângându-mi zdravăn mâna, pentru tot ce-am făcut bun,  printr-un singur zâmbet în colţul gurii, îmi pune pe masă un pahar de vin alb şi o ţigară şi lasă fumul să se-nalţe. ''Hm? Ascult. A meritat ziua?''. Aşa vreau să mi-l amintesc.           
            Pe Nataşa aş vrea s-o fac să-mi jure că n-o să plângă, ştiu că altfel nu s-ar putea abţine. Am ales un tovarăş, nu o iubită. N-a fost femeie cu mine, a fost ceea ce toţi îşi doresc, dar nici unul nu are. Iar eu am fost al naibii de norocos.''Poţi să ai 1000 de feţe, o văd doar pe cea adevărată.'' N-am spus-o, dar şi ea ştie cum mă cheamă.  
         Se deschide uşa şi mă ridic. Respir normal şi sunt încă viu, dar mi-e frică. Sunt condus în camera unde voi fi executat. Gardienii deja şi-au pus atitudinea funerară, parcă imi poartă sicriul. Se opresc în faţa uşii, ni se deschide iar în faţă îmi apare directorul închisorii, cu expresia implacabilă a unui comandant de război. Bătrânul ăsta, câte zile asemenea n-a avut. Sunt aşezat pe scaunul electric şi se fac pregătirile. Nu mai simt nimic, doar linişte. 
         Şi în câteva secunde, se termină. Asta a fost tot. Sander, deţinutul cu nr. 5279, ucigaşul lui Dimitriov Arşavin, a murit. Isaac Sobiaschi, fiul lui Milan şi a Hesianei Sobiaschi, trăieşte. Mă văd în verdele ochilor.   

 -There is no grave can hold my body down.-

Sălbăticie

Oceanul rece reflectă speranţe ale nopţii, 
Mici însufleţiri prinse de tavan. 
Pe podeaua înecată respiră coralii, 
Duhuri australe ce îmblânzesc un neant. 

În verde de frunze şi aer cu apă,
Se zbate viaţa în zbor de colibri. 
În pene uşoare s-a lăsat paradisul să se piardă, 
Zahăr cu sâmburi musteşte în arbori. 

Focul se luptă cu Soarele-n scântei, 
Cu praf de aur se hrănesc dune. 
Vederea se întunecă în pas de dromader, 
Căldura, în oaze, râvneşte răcoarea s-o sugrume.  

Dimineaţa respiră şi spulberă rouă, 
Se umple pământul de galben bulgăresc. 
Foi de nacru caută a ochilor lumină, 
Ale Soarelui ispite, spre înaltul cald privesc. 

Inimi se ascund în văluri aprinse, 
Deşertul le înghite lacrimi şi păcate. 
De albul zidit căldura se loveşte, 
Se întorc glasuri şi vise din nopţile arabe. 

Sângele fierbe în rodiile grele, 
Sub umbră de leandrii doarme miros de sare. 
Briza fură limpezi valuri mediteraneene, 
Le sparge de stâncă, le îneacă în mare. 

Frigul izbeşte în trunchiuri de răşină, 
Muşchi siberian se strânge pe scoarţă. 
În coarne de cerb cresc suflete de gheaţă, 
Noaptea domneşte în blană rusească.  

Vindecare

Îmi pare rău acum că nu mai pot să stau,
Îmi pare rău de tine, de ceea ce eram.
Cu ochii reci văd viitorul doar în ceaţă,
Dar ştiu că din zi în zi va fi mai clar.
Aşa cum îţi spuneam mereu, viaţa nu ne-aşteaptă.

Cu zgomot, se închide povestea odată cu uşa
Şi tot ce-am trăit se va umple în timp de praf.
Nu vom mai avea gânduri, suferinţa nu va dura,
În curând n-o să mai vrem să ştim de ce-a mai rămas.

Tu îmi stai în cale iar eu te împiedic,
Nimic din ceea ce-am construit nu mai trăieşte.
M-a obosit atât de tare, nu mai am nimic să-ţi zic,
Acum eşti doar o prezenţă care nu mă mai priveşte.

Mi-e sufletul pe-atât de închis pe cât e al tău de negru,
Nu mai văd nimic în tine din ceea ce-am văzut,
Nu mai eşti legat de mine, ţi-am aruncat amândoi lanţul.
Acum orice clipă care trece se întunecă în trecut.

Avem un drum surpat din care trebuie să facem două ,
Două drumuri străine pentru două vieţi.
E greu să ne-amintim ce ne aparţinea nouă.
A fi singur din nou e ceva ce trebuie să înveţi.

Am să mă sprijin de zidul existenţei altcuiva,
Până când fortăreaţa mea va renaşte sau nu,
Pe când tu te vei agăţa de primul zâmbet care ţi se va da,
Prinzând rădăcini în altă inimă, aşa cum ştii doar tu.

Pământul va fi prea mare ca noi să ne mai putem zări,
Îndiferenţa va înlocui totul într-o zi. 

Moştenire

           Nu ştiu cum mă vedeau pe mine ceilalţi pe când nu le ajungeam decât până la brâu, nu ştiu ce anume îşi imaginau că e în mintea mea, nu ştiu cum mă vedeau peste ani. Toţi îşi doresc cam acelaşi lucru de la copilul lor : să fie sănătos, să înveţe, să asculte, să-l vadă mare, căsătorit, angajat ... Toate astea nu sunt decât conturul unui şablon din care au rezultat majoritatea celor care trec prin viaţa noastră. 
          De ce să-l laşi să se blocheze în pânza asta prăfuită de tipare? De ce să-l laşi să se oprească unde o fac şi ceilalţi? De ce să se piardă în mulţime şi să fie pentru totdeauna un alt oarecare într-o grămadă de simplităţi? De ce să nu faci din copilul tău unul din acei oameni pe care îi întâlneşti atât de greu, după care toată lumea fuge dar nu are curaj să-i atingă şi care sunt mai valoroşi ca aurul?  
          De ce? Pentru că unii nu-şi doresc mai mult pentru copii lor decât au reuşit să facă ei, pentru că se mulţumesc cu gândul că într-un fel sau altul, o vor scoate ei la capăt, găsesc ei ceva, totul e bine atât timp cât nu mor de foame.   
          Poate nu ştiu cum s-o facă, sau cred că fac deja destule. Ştiu doar că mă uit la copiii din jurul meu şi nu-mi place ce văd. Copiii ăştia au un viitor limitat, şi-l distrug înainte de a-l construi şi singurul lucru care-mi vine în minte e :''Numai eu văd asta?''. Dar na, pentru ei eu nu pot să fac nimic. Am să fac însă pentru al meu, când va fi să fie.
         Am să-l învăţ tot ce pot şi mai mult de atât. Vreau să iubească viaţa, s-o trăiască şi nu să filozofeze pe tema ei. Vreau să asculte de inimă dar şi de raţiune, să greşească din neştiinţă dar şi din voinţă, să-şi asume consecinţele şi să înveţe. Am să-l învăţ că durerea are un rost şi că trebuie ''încercată'', că sunt momente în care trebuie să te lupţi cu ea, momente în care trebuie s-o suporţi şi momente în care trebuie s-o înlături pur şi simplu. Durerea are un scop dar câteodată trebuie s-o eviţi. Se spune că ce nu te omoară te face mai puternic, dar până atunci te chinuie şi s-ar putea să fie în van.  
         Am să-l învăţ să-şi cunoască slăbiciunile, să le accepte şi să le controleze, am să-l învăţ să nu fie sclavul confesiunilor. Vreau să fie puternic, să fie propriul lui stăpân, singurul care-l poate ridica sau doborâ. Va şti că familia e cea mai împortantă şi va fi mereu acolo pentru el, necondiţionat, că problemele rămân în casă şi se rezolvă acolo, că unitatea şi respectul sunt mai presus de tot, că sângele apă nu se face în veci.   
         Am să-l îndrum să facă ce-i place şi să ducă acel ceva la cel mai înalt nivel.Vreau să aibă o carieră, să-şi iubească meseria, să profite de orice oportunitate, să controleze şi să preţuiască banul, să trăiască aşa cum vrea, fără să-şi refuze nimic. Vreau să încerce totul şi să ia din fiecare lucru ceea ce simte că-l reprezintă şi că-l poate ajuta. Am să-l învăţ că tot timpul va primi sfaturi şi critici ''constructive'', că le va auzi pe toate, dar prea puţine merită ascultate, că trebuie să ştie să facă diferenţa între bine şi rău, să ştie când să lupte şi când să se oprească. 
         Am să-i mai spun şi că respectul trebuie să facă parte din el, să-l aibă sub piele, dar că nu toţi cei care îi vor trece prin cale îl merită, câteodată trebuie să te opreşti la îndiferenţă. 
Am să-l învăţ să nu mintă şi să creadă în adevăr, să dea încredere cui merită şi să-şi merite încrederea celorlalţi la rândul lui. Am să-i spun că de sufletul lui trebuie să aibă grijă mai mult decât de orice şi să nu-l deschidă des şi pentru oricine. Să spună ''Te iubesc'' rar, dar bine şi dacă va vrea vreodată să mintă sau să  ''folosească'', s-o facă c-un motiv.  
         Nu îmi doresc un copil perfect şi nici nu sufăr de naivitate sau de vreo mândrie nocivă. Nu judec pe nimeni, nu critic pe nimeni şi nu generalizez. Sunt mulţi copii care vor ajunge atât de sus încât nimeni nu le va mai putea contesta valoarea, dar sunt puţini... sunt puţini şi o ştim cu toţii.  
         E adevărat că n-am crescut nici un copil până la momentul ăsta şi e ca şi cum aş vorbi din cărţi. Dar asta contează prea puţin.  Normal că va fi greu, normal că nu toate o să meargă uşor, dar ştiu că voi face mai mult decât imposibilul  să-i construiesc copilului meu acea cale dreaptă şi echilibrată, de la capătul căreia, într-o zi, va putea să privească înapoi fără nici un regret şi fără nici un reproş faţă de mine sau de viaţă.