-Sunt lucruri care rezistă, poate chiar veşnic.
-Să nu-mi spui că te referi la iubire. Mă-mpuşc!
-Ha ha! Iubirea aia veşnică există, Elias, pe undeva.
-Zău!? Nu-mi spune c-ai văzut-o pe-aici, umblând ca o nălucă.
-Nu, n-am văzut-o... Nu chiar. Adică, iubirea asta nu prea trăieşte decât prin oameni. N-o ţii într-o sticlă.
-Nu?! Şi unde-s oamenii ăia de care-mi vorbeşti? Ar fi cea mai veritabilă operă de artă a lumii, cel mai scump exponat din câte au existat, zău dacă nu!
-Nu mă-ndoiesc, dar degeaba faci pe prostul. Sigur i-ai văzut şi tu măcar o dată.
-Defapt, nu i-am văzut niciodată, Milan.
-Sunt oameni, Elias, cărora pur şi simplu li se vede pe faţă. Îţi dai seama efectiv că se iubesc, fără ca măcar să-i cunoşti sau să-i mai fi văzut înainte. Aparţin unul de altul, se vede în tot ce fac, mereu, oricând, oriunde. Asta nu poate fi decât iubire veşnică, adevărată.
-Cum poţi să aparţii cuiva, când noi oamenii, suntem atât de străini unii de alţii? Avem aceeaşi suflare de viaţă şi totuşi, parcă unul e plămădit din cer şi altul din pământ.
-Presupun că poţi. Nu ştiu, Elias... N-am trăit-o niciodată , n-aş putea să-ţi explic...
-Exact! N-ai trăit-o niciodată. Habar nu ai cum se simte, doar presupui după cele pe care le vezi sau le auzi. Nu ştii sigur că există, e doar o speranţă, poate cea mai mare speranţă a unui om- că iubirea eternă şi absolută există- şi care ajunge să se confunde primejdios de mult cu realitatea.
-N-aş putea spune că nu, are destul sens. Însă sunt doar un om şi da, poate e doar o iluzie, o dorinţă mult prea mare de a schimba realitatea, dar nu pot să neg ceea ce simt la vederea unor fapte. Totul pare atât de real, încât orice argument contra devine irelevant.
-Dragul meu Milan, sufletul omului e deseori asemeni unei oglinzi , tinde să reflecte tot ceea ce vede cu atâta intensitate, fără a mai filtra lucrurile, încât ia totul de bun şi brusc, toate iluziile ascunse în spatele oglinzii au senzaţia că se materializează, că în sfârşit capătă sens. Câteodată, ne minţim singuri pentru că se simte mai bine decât atunci când tăiem orice amăgire de la rădăcină şi păstrăm ochii larg deschişi.
-Uneori am senzaţia, Elias, că eşti mult prea realist, bolnav de realist.
-Ştiu, Milan. Sunt conştient că dacă aş fi fost puţin mai naiv, poate aş fi fost mai fericit.
-Ha ha... Nu ştiu ce să zic, dar înclin să cred că fiecare are fericirea lui. Tu eşti făcut pentru o altfel de fericire, diferită de a mea sau de-a lui cutare sau cutare. Şi mai cred că s-ar putea ca fericirea aceea a ta să fie mai mare decât cea a multor naivi.
-Asta-i bună! Mi-a plăcut, băiete! Acum mă şi consolezi. Ha ha!
-Ah, pentru Dumnezeu! Despre ce vorbim?! Spuneam doar că tu, tocmai din cauza realismului tău vicios, vei putea să-ţi trăieşti fericirea cum nimeni altcineva n-ar putea. O vei conştientiza altfel şi-ai să poţi să-i trăieşti fiecare clipă, la intensitate maximă, preţuind-o la adevărata ei valoare. Zău, nu râde! Uite, eu, ca un năluc ce sunt, aş putea găsi fericirea supremă şi nici să nu-mi dau seama, continuând să mă bucur ca un pui de căţel miţos gâdilat pe burtă. Ah, bravo, Elias băiete, e bine că te strici de râs. Mă bucur că realismul tău se distrează.
-Ştii, Milan cred că până la urmă sunt la fel de nătăfleţ ca şi tine. Abia acum, după 20 de ani de când ţi-am văzut întâia dată figura de visător în fază terminală, mi-am dat seama că-l am ca prieten pe singurul om care-a dat mâna cu viaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu