Oceanul rece reflectă speranţe ale nopţii,
Mici însufleţiri prinse de tavan.
Pe podeaua înecată respiră coralii,
Duhuri australe ce îmblânzesc un neant.
În verde de frunze şi aer cu apă,
Se zbate viaţa în zbor de colibri.
În pene uşoare s-a lăsat paradisul să se piardă,
Zahăr cu sâmburi musteşte în arbori.
Focul se luptă cu Soarele-n scântei,
Cu praf de aur se hrănesc dune.
Vederea se întunecă în pas de dromader,
Căldura, în oaze, râvneşte răcoarea s-o sugrume.
Dimineaţa respiră şi spulberă rouă,
Se umple pământul de galben bulgăresc.
Foi de nacru caută a ochilor lumină,
Ale Soarelui ispite, spre înaltul cald privesc.
Inimi se ascund în văluri aprinse,
Deşertul le înghite lacrimi şi păcate.
De albul zidit căldura se loveşte,
Se întorc glasuri şi vise din nopţile arabe.
Sângele fierbe în rodiile grele,
Sub umbră de leandrii doarme miros de sare.
Briza fură limpezi valuri mediteraneene,
Le sparge de stâncă, le îneacă în mare.
Frigul izbeşte în trunchiuri de răşină,
Muşchi siberian se strânge pe scoarţă.
În coarne de cerb cresc suflete de gheaţă,
Noaptea domneşte în blană rusească.
Îmi pare rău acum că nu mai pot să stau,
Îmi pare rău de tine, de ceea ce eram.
Cu ochii reci văd viitorul doar în ceaţă,
Dar ştiu că din zi în zi va fi mai clar.
Aşa cum îţi spuneam mereu, viaţa nu ne-aşteaptă.
Cu zgomot, se închide povestea odată cu uşa
Şi tot ce-am trăit se va umple în timp de praf.
Nu vom mai avea gânduri, suferinţa nu va dura,
În curând n-o să mai vrem să ştim de ce-a mai rămas.
Tu îmi stai în cale iar eu te împiedic,
Nimic din ceea ce-am construit nu mai trăieşte.
M-a obosit atât de tare, nu mai am nimic să-ţi zic,
Acum eşti doar o prezenţă care nu mă mai priveşte.
Mi-e sufletul pe-atât de închis pe cât e al tău de negru,
Nu mai văd nimic în tine din ceea ce-am văzut,
Nu mai eşti legat de mine, ţi-am aruncat amândoi lanţul.
Acum orice clipă care trece se întunecă în trecut.
Avem un drum surpat din care trebuie să facem două ,
Două drumuri străine pentru două vieţi.
E greu să ne-amintim ce ne aparţinea nouă.
A fi singur din nou e ceva ce trebuie să înveţi.
Am să mă sprijin de zidul existenţei altcuiva,
Până când fortăreaţa mea va renaşte sau nu,
Pe când tu te vei agăţa de primul zâmbet care ţi se va da,
Prinzând rădăcini în altă inimă, aşa cum ştii doar tu.
Pământul va fi prea mare ca noi să ne mai putem zări,
Îndiferenţa va înlocui totul într-o zi.
Nu ştiu cum mă vedeau pe mine ceilalţi pe când nu le ajungeam decât până la brâu, nu ştiu ce anume îşi imaginau că e în mintea mea, nu ştiu cum mă vedeau peste ani. Toţi îşi doresc cam acelaşi lucru de la copilul lor : să fie sănătos, să înveţe, să asculte, să-l vadă mare, căsătorit, angajat ... Toate astea nu sunt decât conturul unui şablon din care au rezultat majoritatea celor care trec prin viaţa noastră.
De ce să-l laşi să se blocheze în pânza asta prăfuită de tipare? De ce să-l laşi să se oprească unde o fac şi ceilalţi? De ce să se piardă în mulţime şi să fie pentru totdeauna un alt oarecare într-o grămadă de simplităţi? De ce să nu faci din copilul tău unul din acei oameni pe care îi întâlneşti atât de greu, după care toată lumea fuge dar nu are curaj să-i atingă şi care sunt mai valoroşi ca aurul?
De ce? Pentru că unii nu-şi doresc mai mult pentru copii lor decât au reuşit să facă ei, pentru că se mulţumesc cu gândul că într-un fel sau altul, o vor scoate ei la capăt, găsesc ei ceva, totul e bine atât timp cât nu mor de foame.
Poate nu ştiu cum s-o facă, sau cred că fac deja destule. Ştiu doar că mă uit la copiii din jurul meu şi nu-mi place ce văd. Copiii ăştia au un viitor limitat, şi-l distrug înainte de a-l construi şi singurul lucru care-mi vine în minte e :''Numai eu văd asta?''. Dar na, pentru ei eu nu pot să fac nimic. Am să fac însă pentru al meu, când va fi să fie.
Am să-l învăţ tot ce pot şi mai mult de atât. Vreau să iubească viaţa, s-o trăiască şi nu să filozofeze pe tema ei. Vreau să asculte de inimă dar şi de raţiune, să greşească din neştiinţă dar şi din voinţă, să-şi asume consecinţele şi să înveţe. Am să-l învăţ că durerea are un rost şi că trebuie ''încercată'', că sunt momente în care trebuie să te lupţi cu ea, momente în care trebuie s-o suporţi şi momente în care trebuie s-o înlături pur şi simplu. Durerea are un scop dar câteodată trebuie s-o eviţi. Se spune că ce nu te omoară te face mai puternic, dar până atunci te chinuie şi s-ar putea să fie în van.
Am să-l învăţ să-şi cunoască slăbiciunile, să le accepte şi să le controleze, am să-l învăţ să nu fie sclavul confesiunilor. Vreau să fie puternic, să fie propriul lui stăpân, singurul care-l poate ridica sau doborâ. Va şti că familia e cea mai împortantă şi va fi mereu acolo pentru el, necondiţionat, că problemele rămân în casă şi se rezolvă acolo, că unitatea şi respectul sunt mai presus de tot, că sângele apă nu se face în veci.
Am să-l îndrum să facă ce-i place şi să ducă acel ceva la cel mai înalt nivel.Vreau să aibă o carieră, să-şi iubească meseria, să profite de orice oportunitate, să controleze şi să preţuiască banul, să trăiască aşa cum vrea, fără să-şi refuze nimic. Vreau să încerce totul şi să ia din fiecare lucru ceea ce simte că-l reprezintă şi că-l poate ajuta. Am să-l învăţ că tot timpul va primi sfaturi şi critici ''constructive'', că le va auzi pe toate, dar prea puţine merită ascultate, că trebuie să ştie să facă diferenţa între bine şi rău, să ştie când să lupte şi când să se oprească.
Am să-i mai spun şi că respectul trebuie să facă parte din el, să-l aibă sub piele, dar că nu toţi cei care îi vor trece prin cale îl merită, câteodată trebuie să te opreşti la îndiferenţă.
Am să-l învăţ să nu mintă şi să creadă în adevăr, să dea încredere cui merită şi să-şi merite încrederea celorlalţi la rândul lui. Am să-i spun că de sufletul lui trebuie să aibă grijă mai mult decât de orice şi să nu-l deschidă des şi pentru oricine. Să spună ''Te iubesc'' rar, dar bine şi dacă va vrea vreodată să mintă sau să ''folosească'', s-o facă c-un motiv.
Nu îmi doresc un copil perfect şi nici nu sufăr de naivitate sau de vreo mândrie nocivă. Nu judec pe nimeni, nu critic pe nimeni şi nu generalizez. Sunt mulţi copii care vor ajunge atât de sus încât nimeni nu le va mai putea contesta valoarea, dar sunt puţini... sunt puţini şi o ştim cu toţii.
E adevărat că n-am crescut nici un copil până la momentul ăsta şi e ca şi cum aş vorbi din cărţi. Dar asta contează prea puţin. Normal că va fi greu, normal că nu toate o să meargă uşor, dar ştiu că voi face mai mult decât imposibilul să-i construiesc copilului meu acea cale dreaptă şi echilibrată, de la capătul căreia, într-o zi, va putea să privească înapoi fără nici un regret şi fără nici un reproş faţă de mine sau de viaţă.
