şi pentru că nu vreau s-o ascult,
mă umileşte.
Apoi mă ridică la loc,
din paie şi din foc,
cu acelaşi suflet ars, tuşind cenuşă.
Nu mă lasă înăuntru pentru că locul meu e afară,
în plină furtună.
''-Dacă n-ai fi tu, aş uita cine sunt.
-Tu eşti o apă cu valuri tulburi, pe adâncuri curate!''
Când am deschis ochii, lumea era o prăpastie
năpădită de holbură şi scrutată de păsări călătoare,
unde sufletul nu creşte,
iar inima doare.
Atunci i-am dat-o ei s-o ţină-n piatră de jad.
Câtă putere vreau eu să am
nu pot s-o iau decât de-acolo
de unde doi ochi se văd prin propria culoare.
Aşa a îmblânzit lumina să ia mereu alt chip încât
alt duh să mă trezească cu apă rece,
să-mi amintească unde sunt,
de ce exist.
Noapte de noapte omoară fluturi ca să mă ia somnul mai uşor
şi la fel ca pe-un izvor din piatră stearpă
îmi seacă mintea de tot ce nu-i al meu.
Gând otrăvit.
''-Din Cer şi până-n Pământ
nu ţi s-ar putea măsura calea.
Nu te poţi opri din mers pentru nimic şi pentru nimeni,
nici măcar pentru un mac de pe marginea drumului.
Tot ce poate înflori
va merge cu tine!''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu