Ce este azi, nu va mai fi maine!

           
            Sunt un om inauntrul caruia exista doua persoane, dintre care doar una traieste printre voi, deocamdata. Traieste ''asa cum trebuie'', e sclava asteptarilor si a tiparelor, are limite, regrete, mustrari de constiinta... Dar e substratul pe care se dezvolta cealalta persoana. Zi de zi, o hraneste cu ceva proaspat invatat, cu o noua idee, cu o alta valoare pe care sa o respecte, cu o alta viziune asupra lumii, poate cu o dezamagire...dar nu uita niciodata sa-i dea incredere, sa-i mareasca visele, sa-i contureze asteptarile.  
            Persoana de astazi castiga increderea celor care merita si incearca s-o pastreze intacta pentru cealalta, ii creaza credibilitate si traseaza conturul a ceea ce urmeaza sa fie. Ceea ce nu a putut face cea de acum, va face cealalta, chiar daca pentru unele lucruri va fi prea tarziu. Nu pot grabi lucrurile, oricat as vrea. Am incercat si mi s-a demonstrat ca se va rezolva doar daca astept. Timp...am nevoie de timp. ''Ele'' au nevoie de timp. Atunci cand vor fi gata, una va pasi in umbra pentru ca cealalta sa-si faureasca propria lume. 
           Nu mai este mult dar va fi din ce in ce mai greu. Voi rezista pentru ca trebuie s-o fac, viata mea depinde de schimbul asta. Cea care creste acum in mine si odata cu mine, va fi intruchiparea unei sumedenii de vise si asteptari, nespuse si nescrise... 
          Voi putea sa fiu eu fara sa ofensez, fara sa sochez, fara sa incalc reguli si sa depasesc limite. Ma voi opri doar atunci cand ma va ajunge oboseala dar nu pentru mult timp. Viata nu sta in loc pentru nimeni. Am de gand sa gonesc cu ea...oricat de tare. Lumea o sa existe doar atunci cand voi vrea s-o caut, nu o sa-i mai apartin. Am sa pot sa intervin acolo unde simt ca este nevoie de mine, sa lupt cu adevarat pentru ceea ce conteaza si fara de care nu pot trai.  
          Ce sunt acum nu va disparea de tot, nu e ca si cum nu ma va mai recunoaste nimeni... Schimbarea va fi mai mult pentru mine, ceilalti o vor confunda probabil cu maturizarea. Voi fi tot eu dar de data asta voi fi mai mult pe placul meu. ;) 

          

.Vara, soare, mare si alte droguri.

      

              E ceva in aer care te face asa de lenes...Vara timpul trece mai greu. Ai senzatia ca ai timp de toate, ca nu e nevoie sa te grabesti. Se schimba ritmul si, brusc, ti-e mai bine. Parca straluceste soarele doar pentru tine, se vad aburi iesind din pamant in departare. Parca esti intr-unul din videoclipurile alea filmate la mare sau intr-un camp de rapita. E numai muzica in capul tau chiar daca n-ai dat drumul la boxe. Ti se instaleaza un zambet moale pe fata, parca te-a topit soarele :).  
             Vara atenueaza orice suferinta, o plaseaza intr-un plan secund, ca sa poata reveni la toamna. Stapanesti lumea, nimic nu te mai  atinge cat timp nu sunt nori pe cer. Noptile devin prelungiri ale zilelor, imprumuta din caldura lor si-ti fura somnul. E ca si cum vara asta ar vrea sa scoata tot din tine in astea 3 luni , sa te extenueze la maxim, sa te impinga spre cele mai mari nebunii, sa te faca dependent de ea si sa-i duci dorul tot restul anului, sa intri in sevraj din prima zi de septembrie.  
              E un drog legal si accesibil, din care primim prea putin, la intervale prea mari...  

~Copilaros de tanara, complicat de simpla~

 

                 Soarele se poate ascunde oriunde, dar rareori mi-e dat sa vad ca si-a ales un om ca ascunzatoare. Omul asta are un nume simplu dar diferit. Flavia. E ca un cantec vesnic popular, iti vine sa-l spui la nesfarsit. La fel e si cea care il poarta. E o persoana atat de simpla dar nu seamana cu nimic din ceea ce-am vazut pana acum.  Nu credeam ca exista persoane asa cum e ea. Ma uimeste cata incredere are in unii oameni, in lucruri, in destin. Orice intamplare are o semnificatie cand vine vorba de Flavia, orice gest e examinat in detaliu, intors pe toate partile, fiecare sansa e luata in calcul, nimic nu se pierde din vedere.  
                Se focuseaza asupra a ceea ce o intereseaza exact ca un pisoi asupra ghemului de lana. Observa toate detaliile, urmareste fiecare miscare, anticipeaza, asteapta, pandeste si ''ataca'' intr-un mod subtil si haios. Nu renunta usor chiar daca uneori soarta e potrivnica, are un optimism molipsitor si un motto sanatos :'' Nu lasa sa treaca o zi fara sa zambesti!'' (sper c-am zis bine :D ). Nu e genul de persoana creata dupa un sablon, influentabila si lipsita de personalitate. Asta e un lucru pe care il apreciez foarte tare la ea. Flavia e Flavia orice ar spune ceilalti si chiar daca doare, nu pleaca capul in fata rautatilor niciodata. 
                Va avea toata viata un suflet de copil care, desi vede partile rele ale oamenilor, refuza sa-i condamne. Va vedea tot timpul partea plina a paharului, va pune mereu mai mult pret pe sinceritate decat pe orgoliu, chiar daca unii nu vor sti sa aprecieze si vor interpreta asta ca pe o dovada de slabiciune.  
                De cand o stiu viseaza la iubirea aia simpla dar curata, desprinsa din romane, in care multi nu cred si pe care putin o intalnesc. Imi spunea odata, mergand cu ea pe jos spre centrul orasului, ca si-ar dori un prieten care sa o duca cu bicicleta acasa. Nu vrea masini sau nu stiu ce motoare scumpe, vrea doar pe cineva care sa nu aiba pret, care sa se simta valoros doar pentru ca a facut-o sa zambeasca. Sper sa-si gaseasca pe cineva care sa aiba macar jumatate din iubirea si bunatatea pe care o are ea de daruit. Chiar merita! 
                Ca vrea sa ajunga in Coreea, asta nu mai e un secret de mult. S-a apucat deja de invatat limba si drept dovada, aproape fiecare caiet al ei are ultima pagina sau coperta plina cu fraze scrise marunt in coreeana. Le stie obiceiurile, modul de a se chema unii pe altii, salutul si tot felul de chestii din astea care pentru ea inseamna enorm, o fac sa se simta mai aproape de visul ei. 
                Sunt sigura ca o sa ajunga acolo intr-o zi si ca o sa-si vada si trupa preferata in realitate, macar o data. Trupa aia de baieti, EXO, habar nu au cate sustinere primesc de la o singura fana. Cea mai infocata fana din cate exista.  
               Cand va citi asta, probabil se va gandi ca am exagerat putin, ca am vrut doar sa fiu draguta si ca am ''cosmetizat'' putin lucrurile, dar nu e deloc asa. E ca un fel de descarcare, prin faptul ca am spus lucrurile exact asa cum le gandesc, si ca m-am revansat pentru datile in care i-am gresit.  
              Oamenii ca Flavia te fac sa realizezi cat de departe poti sa ajungi cand lasi rautatea sa iasa la lumina. 

Poate ca azi nu...

         Imi vine sa ies pe usa si sa plec. Nu stiu unde, n-as vrea sa merg nicaieri, n-as vrea sa mai vad pe nimeni, sa n-aud nimic. Am senzatia ca ma sufoc cateodata, si-mi vine sa trag aer in piept s-apoi sa incep sa tip ca inca mai traiesc. Parca imi ia cineva libertatea toata, o strange in pumn si o limiteaza... Mereu traiesc asta si nu stiu de ce. Poate pentru ca n-am putut niciodata s-o fac...sa plec. Vreau ceva ce niciodata n-am avut. Nu stiu daca mi-ar face rau sau bine. 
        Am nevoie sa plec , sa uit, sa simt ca nimeni nu ma controleaza, ca nimeni n-are putere asupra mea, ca sunt eu si ca nimeni nu poate schimba asta vreodata. Hm...o sa mai treaca mult timp pana o sa-mi pot lua o noapte in care sa dispar doar eu cu mine si sa ma intorc dimineata fara ca nimeni sa ma intrebe nimic.  
        Pana atunci pot sa dau muzica tare,sa pun capul pe masa, s-o las sa-mi goleasca mintea de tot ce inseamna ''altceva'' , sa lase loc doar la ce conteaza cu adevarat pentru mine. Sa n-aud pe nimeni ca vine sa deschida usa, sa n-aud voci, pe nimeni...
       Am nevoie ca ceilalti sa inteleaga ca uneori am nevoie doar de mine si ca nimic  in lumea asta n-o sa ma tina in loc fara ca eu sa vreau. Chiar daca inca nu se vede, am tatuata libertatea pe suflet.  

In suburbiile vietii ( I )

         Lumea asta are de toate, de la cele mai luxoase hoteluri pana la cele mai mizere cartiere. Sunt parte din prezent si parte din noi, pentru ca noi am creat si luxul si mizeria. Aflam zilnic ca s-a mai construit nu stiu ce pod peste nu stiu cate mari, ca s-a mai inaltat un zgarie-nor intr-un timp record, ca a mai avut loc o nunta regala sau ca un oarecare chinez a inventat oala care face mancare singura. Dam atentie la tot felul de chestii din astea care oricum nu ne privesc si pe care, probabil, ca nu le vom vedea niciodata cu ochii nostrii. 

            Poate c-am trecut de atatea ori pe langa un spital sau un orfelinat. De la spital ne intoarcem privirea, nu vrem sa-l vedem, n-am vrea sa existe. Dar orfelinatul? Exista, e acolo, dar nu atrage atentia. e o cladire mare, sobra, fara o forma anume, cu geamuri mari dar inchise, care nu tradeaza nimic din ce se intampla inauntru. E nedrept sa stea sub anonimat. E atata viata inauntru, dar n-ai cum s-o vezi daca nu-ti pasa. 

            De 1 iunie, profa de engleza s-a gandit sa ne implice putin, sa vedem unde e cu adevarat nevoie sa fie sarbatorita copilaria. Am strans jucarii si haine si-am mers la unul dintre orfelinatele din oras. Trecusem de atatea ori pe langa el si mereu ma gandeam oare cum o fi inauntru.  

           Cand am intrat pe usa cladirii, m-am simtit ca intr-un spital. Era curat si nu se auzea nici un zgomot. Pe pereti erau mai multe tablouri cu niste copii si desene cu personaje din desene animate. Ne-am urcat la etaj. Incepea sa se simta miros de mancare gatita. Am fost primiti intr-un fel de apartament. Avea doua dormitoare, o baie, o bucatarie, un hol si inca o camera, unde probabil stateau copiii ziua.  

           Am fost asistati de un domn Bratianu, el insusi un copil orfan care s-a crescut  mai mult singur. O doamna a iesit dintr-unul din dormitoare si ne-a spus :'' Avem un bebelus. Nu veniti sa-l vedeti?'' Ne-am dus cu totii si am stat la rand cum s-ar zice, ca sa ajungem langa patut. Era o fetita de  7 luni care arata de 3. Dormea. Nici nu s-a miscat. Langa ea, in celalalt patut era sora ei mai mare. Avea 3 ani dar nu mergea si nici nu prea vorbea. Mama ei nu o ridicase de pe pat de cand se nascuse. Nimeni n-o invatase sa mearga sau sa vorbeasca. 

           Avea niste ochi mari si albastrii. Ne privea pe toti fara sa stie ce sa creada. Nu cred ca mai vazuse atatia oameni la un loc niciodata. Au fost cativa care au ramas si s-au jucat cu ea. A plans cand au plecat. E groaznic sa fii atat de mic si totusi sa-i vezi pe toti ca pleaca, ca nimeni nu ramane acolo mereu sa aiba grija de tine. 

           Fetele mai aveau 3 fratiori. Imi amitesc doar despre unul ca avea 2 ani, ceilalti erau mai mari. Le-am cautat incaltaminte care sa le vina la fiecare. Erau asa de incantati. Poate ca nu realizeau ei foarte bine cine suntem si de ce-am venit dar daca i-am facut sa zambeasca macar pentru cateva minute, atunci am facut ca 1 iunie sa insemne ceva si pentru ei. 

Din culise

               E sfarsitul lui iulie, aproape ca s-a dus vacanta... Poate ca exagerez, mai e cam jumatate dar mie asa mi se pare...ca s-a dus. Nu mi-e dor de scoala in sine, ci mai degraba de cele cu care megeam la scoala in fiecare zi. Mi-e dor de discutiile alea fara sens dar al naibii de trasnite pe care le aveam in fiecare dimineata, in timp ce urcam dealul ala de toate zilele, cu tei si iarba pe margine. Mi-e dor pana si de broastele alea mici care ieseau in fiecare dimineata de Dumnezeu stie unde si incercau sa traverseze strada.  
               Pana sus stiam toate, una despre cealalta, cum am dormit (daca dormeam), cum ne-am trezit si mai ales la cat, la ce nu ne-am scris, cat sandvisuri avem, daca avem apa sau nu (aveam o sete teribila la scoala), daca ne-am imbracat in camasa sau nu...Erau si zile in care nu prea scotea nimeni nici un cuvant. Ori era prea frig, ori era vineri, ori una dintre noi pierduse autobuzul. Atunci se instala ''panica'' :). Pana sus aflam ce e cu ''disparuta''.  
               Cand trebuia sa urcam scarile pana la 1 ...aaa, era ca si cum urcam Everestul :). Pana la usa ne treceau toate caldurile si ne venea sa aruncam gentile pe geam. Erau groaznic de grele! Cele mai grele din cate exista. La cata mancare aveam acolo...ce sa mai. Bineinteles ca primul lucru pe care il faceam era sa mancam. Nu se sare peste micul-dejun, ce Dumnezeu! Iarna mai dura vreo 10 minute pana ''ne puneam la masa'' (cu fundul pe banca defapt :) ) pentru ca ne lua ceva sa scapam de caciuli, de fularele de-un metru si ceva, de geci si de manusi.     Bine, dupa jumatate de ora le luam la loc.Ori clasa noastra ori Siberia rusilor, e acelasi lucru. 
                In pauze, ultima si penultima banca de pe randul de la usa deveneau neincapatoare. Era ca la o masa de pe o terasa aglomerata. Gaseai de toate pe-acolo: sandvisuri, carti, caiete, pixuri, radiere ''mutant'', telefoane, ciocolata, covrigi polonezi, s.a. Radeam din toti plamanii! Totul sau nimic, ce naiba! Doar profii care veneau prea repede la ora ne mai stricau distractia. Cand aveam romana, pauza se prelungea...cam cu vreo jumatate de ora. Draguta doamna profesoara. Stia ca ne linistim greu asa ca ne dadea timp ...mult timp. 
               E bine cand ai cu cine sa mai ''inseli'' timpul asa din cand in cand, sa-l duci cu zaharelul sa treaca mai repede ora si sa-l minti frumos ca sa mai stea pauza. Nu mai e mult pana o sa aud iar soneria aia infioratoare care suna exact cand treci pe sub ea, nu mai e mult pana o sa incep sa urasc iarasi autobuzele alea aglomerate unde te baga si la bagaje daca e nevoie, cu aceiasi soferi aroganti si ''stresati'' care claxoneaza si o musca daca le iese in fata, nu mai e mult pana o sa ma apuc sa calc camasi si sa fac sandvisuri pe la 12 si ceva noaptea.  
               N-am cum sa fug de toate astea dar e mai usor cand stii ca si altii fac la fel, ca a doua zi ai sa razi cu ei de toate tampeniile care ti se intampla. 

Quote of the day

Nick Carraway- You can't repeat the past. 

Jay Gatsby- Can't repeat the past ? 

Nick Carraway-No... 

Jay Gatsby- Why, of course you can...of course you can. 

                                 

                                                                     ''The great Gatsby'', F. Scott Fitzgerald.  

Cand anii sunt doar o unitate de masura...

  

          E ceva ciudat la adultii astia. Au mereu senzatia ca le stiu pe toate, au o oarecare mandrie pentru faptul ca au trait mai mult si deci au trecut prin mai multe. Incearca mereu sa te responsabilizeze spunandu-ti ca orice decizie ai lua trebuie sa te gandesti de 10.000 de ori inainte, sa te gandesti la ce va urma, la consecinte etc. 
          Dar nu-si dau seama ca uneori fac niste greseli enorme, intocmai ca noi-tinerii ''iresponsabili'', tocmai pentru ca au impresia ca stiu ce fac. Se incapataneaza in decizii, se arunca cu capul inainte, isi fac planuri care par de lunga durata dar in realitate incep sa dea gresi dupa cateva luni. E groaznic sa-i vezi ca nu-si pot stapani dezamagirea si frustrarea cand nu mai au solutii. Se supara pe lume, pe viata si pe tine daca esti prin preajma. Unde mai e maturitatea aici? Suntem ''oameni mari'' doar atunci cand trebuie sa dam sfaturi?  
          Ce-ar fi, dragi adulti, sa incepeti sa vedeti viata altfel, sa nu o mai priviti ca pe o corvoada? Incercati sa va opriti un moment si sa va bucurati de curcubeu in loc sa alergati dupa comoara de la capatul lui. Nu mai judecati oamenii atat de usor, niciodata n-o sa stiti ce traiesc ei, cum si de ce. Unii aleg sa traiasca altfel... mai bine zis, ei aleg sa traiasca. Nu lasa munca si prejudecatile sa le invadeze viata. Acesti oameni sunt poate greu de inteles dar in nici un caz nu sunt de condamnat.  
           Presupun ca e greu sa fii un adult la fel ca cei din jurul meu.  Pot intelege faptul ca lucrurile nu ies mereu asa cum trebuie oricat ar vrea, dar sunt momente in care sufera consecintele propriilor greseli fara ca insa sa fi invatat ceva din ele. Le fac iar si iar pentru ca vor si pentru ca pot. Chiar daca spun ca se gandesc la ceilalti si ca pentru ei fac totul, defapt actioneaza dupa propria vointa, fara nici o constrangere. Intotdeauna exista o solutie, trebuie doar sa vrei sa o gasesti.
          N-am scris toate astea ca sa judec sau sa condamn, sunt doar lucruri pe eu le vad si care nu sunt neaparat pe placul meu. Sunt lucruri pe care nu le pot spune cu voce tare pentru ca deranjeaza, la fel ca alte lucruri pe care as vrea sa le spun si nu pot. In orice caz, daca ce vad eu la ceilalti inseamna sa fii adult, atunci prefer sa fiu un copil iresponsabil pentru totdeauna care a luat viata de mana si a plecat cu ea in lume, fara sa se gandeasca la cei de pe margine si nici la timpul care oricum nu poate fi oprit.

Cu sufletul larg inchis

     

               Cand esti abatut toata lumea trage de tine sa le spui ce ai, ce te supara.Toti iti spun  ca nu e bine sa tii in tine, ca nu e bine sa nu vorbesti. A devenit deja un cliseu pe care eu nu-l suport. Ajungi chiar sa fii condamnat pentru faptul ca ascunzi lucrurile care se petrec in interiorul tau si ca nu le imparti cu nimeni. Probabil ca e deranjant pentru ceilalti din jur (vorbesc de cei carora le pasa) sa te vada abatut si sa nu stie de ce. Isi fac fel de fel de ganduri, cum ca cine stie ce-ai patit sau ce ganduri negre iti trec prin cap. 
 
                Unii nu inteleg nici dupa ce le explici ca asa esti tu, ca nu poti sa te schimbi doar pentru ca pe ei ii deranjeaza. Pana la urma, ei au propriile framantari pe care nu le dezvaluie si care sunt mult mai importante decat ale tale. Fiecare isi rezolva problemele in felul lui. Unii le povestesc iar si iar pana cand se simt liberi de povara, unii le lasa pur si simplu sa arda si sa se consume in interior pana cand ramane doar o cenusa rece care nu mai doare, nu se mai simte.   

                Eu sunt una din acele persoane care nu discuta prea mult despre ceea ce simte. E felul meu de a fi, pe de o parte, si modul in care m-am format eu, pe de alta parte. Nu pot sa-mi relatez supararile, nu pot sa vorbesc despre lucrurile care ma dor. Ma oboseste la propriu. Mi se pare inutil, fara rost...oricum o sa treaca. Mereu trece. De ce sa ma ''confesez'' altcuiva? Nu va intelege niciodata lucrurile asa cum le vad eu. Eu sunt singura care stie...Si asa trebuie sa ramana.  

               Poate pentru unii suna a mandrie, a orgoliu mult prea mare. Da, e vorba si de orgoliu. Exista un fel de satisfactie pe care o ai cand depasesti un obstacol de unul singur, fara ca nimeni sa stie cum ai reusit si cat de greu ti-a fost. Te intareste, te face sa treci si mai repede peste ce va urma. Cei ce se elibereaza discutand, probabil ca isi recastiga mai repede linistea, insa cei care se vindeca singuri, sufera mult mai mult.  Ei nu au ''camarazi de suferinta'' dar se simt mai putin vulnerabili si expusi. Durerea lor ramane doar a lor.