Lumea asta are de toate, de la cele mai luxoase hoteluri pana la cele mai mizere cartiere. Sunt parte din prezent si parte din noi, pentru ca noi am creat si luxul si mizeria. Aflam zilnic ca s-a mai construit nu stiu ce pod peste nu stiu cate mari, ca s-a mai inaltat un zgarie-nor intr-un timp record, ca a mai avut loc o nunta regala sau ca un oarecare chinez a inventat oala care face mancare singura. Dam atentie la tot felul de chestii din astea care oricum nu ne privesc si pe care, probabil, ca nu le vom vedea niciodata cu ochii nostrii.
Poate c-am trecut de atatea ori pe langa un spital sau un orfelinat. De la spital ne intoarcem privirea, nu vrem sa-l vedem, n-am vrea sa existe. Dar orfelinatul? Exista, e acolo, dar nu atrage atentia. e o cladire mare, sobra, fara o forma anume, cu geamuri mari dar inchise, care nu tradeaza nimic din ce se intampla inauntru. E nedrept sa stea sub anonimat. E atata viata inauntru, dar n-ai cum s-o vezi daca nu-ti pasa.
De 1 iunie, profa de engleza s-a gandit sa ne implice putin, sa vedem unde e cu adevarat nevoie sa fie sarbatorita copilaria. Am strans jucarii si haine si-am mers la unul dintre orfelinatele din oras. Trecusem de atatea ori pe langa el si mereu ma gandeam oare cum o fi inauntru.
Cand am intrat pe usa cladirii, m-am simtit ca intr-un spital. Era curat si nu se auzea nici un zgomot. Pe pereti erau mai multe tablouri cu niste copii si desene cu personaje din desene animate. Ne-am urcat la etaj. Incepea sa se simta miros de mancare gatita. Am fost primiti intr-un fel de apartament. Avea doua dormitoare, o baie, o bucatarie, un hol si inca o camera, unde probabil stateau copiii ziua.
Am fost asistati de un domn Bratianu, el insusi un copil orfan care s-a crescut mai mult singur. O doamna a iesit dintr-unul din dormitoare si ne-a spus :'' Avem un bebelus. Nu veniti sa-l vedeti?'' Ne-am dus cu totii si am stat la rand cum s-ar zice, ca sa ajungem langa patut. Era o fetita de 7 luni care arata de 3. Dormea. Nici nu s-a miscat. Langa ea, in celalalt patut era sora ei mai mare. Avea 3 ani dar nu mergea si nici nu prea vorbea. Mama ei nu o ridicase de pe pat de cand se nascuse. Nimeni n-o invatase sa mearga sau sa vorbeasca.
Avea niste ochi mari si albastrii. Ne privea pe toti fara sa stie ce sa creada. Nu cred ca mai vazuse atatia oameni la un loc niciodata. Au fost cativa care au ramas si s-au jucat cu ea. A plans cand au plecat. E groaznic sa fii atat de mic si totusi sa-i vezi pe toti ca pleaca, ca nimeni nu ramane acolo mereu sa aiba grija de tine.
Fetele mai aveau 3 fratiori. Imi amitesc doar despre unul ca avea 2 ani, ceilalti erau mai mari. Le-am cautat incaltaminte care sa le vina la fiecare. Erau asa de incantati. Poate ca nu realizeau ei foarte bine cine suntem si de ce-am venit dar daca i-am facut sa zambeasca macar pentru cateva minute, atunci am facut ca 1 iunie sa insemne ceva si pentru ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu