marți, 20 mai 2014

Valhalla

Cândva am fost ca
    o însulă cu ţărmuri împădurite, 
     de pe care rareori se vedea zarea. 
De Dumnezeu s-ar fi mâniat  
     m-ar fi înghiţit marea 
     cu tot cu rodul ce crescusem, 
     liane, tigri, orhidei, toată suflarea. 
Dar m-am uscat ca 
     un dâmb de nisip în mijloc de neant, 
     de pe care rareori se vedea zarea. 
De Dumnezeu s-ar fi mâniat, 
     m-ar fi înghiţit marea 
     cu tot cu ale mele scoici şi crustacee, 
     algele istovite la mal, soarele din piele.  
Şi-am sfârşit acum 
     o stâncă neclintită la margine de fiord, 
     de pe care rareori se vede zarea. 
De Dumnezeu se mâniază 
     o să mă înghită marea 
     cu tot cu pietriş şi brazi bătrâni, 
     stropi reci de apă, gheaţă şi lăstuni.  

În port la De Kastri

-Ce faci când realizezi că nimic nu-i statornic pe lumea asta? Mai poţi să crezi aşa cum o făceai înainte? Ţi se mai pare că ai putea vreodată  să mai găseşti ceva adevărat, ceva care să rămână neschimbat veşnic? 
-Sunt lucruri care rezistă, poate chiar veşnic. 
-Să nu-mi spui că te referi la iubire. Mă-mpuşc! 
-Ha ha! Iubirea aia veşnică există, Elias, pe undeva. 
-Zău!? Nu-mi spune c-ai văzut-o pe-aici, umblând ca o nălucă. 
-Nu, n-am văzut-o... Nu chiar. Adică, iubirea asta nu prea trăieşte decât prin oameni. N-o ţii într-o sticlă. 
-Nu?! Şi unde-s oamenii ăia de care-mi vorbeşti? Ar fi cea mai veritabilă operă de artă a lumii, cel mai scump exponat din câte au existat, zău dacă nu! 
-Nu mă-ndoiesc, dar degeaba faci pe prostul. Sigur i-ai văzut şi tu măcar o dată. 
-Defapt, nu i-am văzut niciodată, Milan. 
-Sunt oameni, Elias, cărora pur şi simplu li se vede pe faţă. Îţi dai seama efectiv că se iubesc, fără ca măcar să-i cunoşti sau să-i mai fi văzut înainte. Aparţin unul de altul, se vede în tot ce fac, mereu, oricând, oriunde. Asta nu poate fi decât iubire veşnică, adevărată. 
-Cum poţi să aparţii cuiva, când noi oamenii, suntem atât de străini unii de alţii? Avem aceeaşi suflare de viaţă şi totuşi, parcă unul e plămădit din cer şi altul din pământ. 
-Presupun că poţi. Nu ştiu, Elias... N-am trăit-o niciodată , n-aş putea să-ţi explic... 
-Exact! N-ai trăit-o niciodată. Habar nu ai cum se simte, doar presupui după cele pe care le vezi sau le auzi. Nu ştii sigur că există, e doar o speranţă, poate cea mai mare speranţă a unui om- că iubirea eternă şi absolută există- şi care ajunge să se confunde primejdios de mult cu realitatea. 
-N-aş putea spune că nu, are destul sens. Însă sunt doar un om şi da, poate e doar o iluzie, o dorinţă mult prea mare de a schimba realitatea, dar nu pot să neg ceea ce simt la vederea unor fapte. Totul pare atât de real, încât orice argument contra devine irelevant. 
-Dragul meu Milan, sufletul omului e deseori  asemeni unei oglinzi , tinde să reflecte tot ceea ce vede cu atâta intensitate, fără a mai filtra lucrurile, încât ia totul de bun şi brusc, toate iluziile ascunse în spatele oglinzii  au senzaţia că se materializează, că în sfârşit capătă sens. Câteodată, ne minţim singuri pentru că se simte mai bine decât atunci când tăiem orice amăgire de la rădăcină şi păstrăm ochii larg deschişi. 
-Uneori am senzaţia, Elias, că eşti mult prea realist, bolnav de realist. 
-Ştiu, Milan. Sunt conştient că dacă aş fi fost puţin mai naiv, poate aş fi fost mai fericit. 
-Ha ha... Nu ştiu ce să zic, dar înclin să cred că fiecare are fericirea lui. Tu eşti făcut pentru o altfel de fericire, diferită de a mea sau de-a lui cutare sau cutare. Şi mai cred că s-ar putea ca fericirea aceea a ta să fie mai mare decât cea a multor naivi. 
-Asta-i bună! Mi-a plăcut, băiete! Acum mă şi consolezi. Ha ha!
-Ah, pentru Dumnezeu! Despre ce vorbim?! Spuneam doar că tu, tocmai din cauza realismului tău vicios, vei putea să-ţi trăieşti fericirea cum nimeni altcineva n-ar putea. O vei conştientiza altfel şi-ai să poţi să-i trăieşti fiecare clipă, la intensitate maximă, preţuind-o la adevărata ei valoare. Zău, nu râde! Uite, eu, ca un năluc ce sunt, aş putea găsi fericirea supremă şi nici să nu-mi dau seama, continuând să mă bucur ca un pui de căţel miţos gâdilat pe burtă. Ah, bravo, Elias băiete, e bine că te strici de râs. Mă bucur că realismul tău se distrează. 
-Ştii, Milan cred că până la urmă sunt la fel de nătăfleţ ca şi tine. Abia acum, după 20 de ani de când ţi-am văzut întâia dată figura de visător în fază terminală, mi-am dat seama că-l am ca prieten pe singurul om care-a dat mâna cu viaţa. 

duminică, 18 mai 2014

Kerzhakovin

-Vladivos! 
-Da, domnule. 
-Vladivos, mă doare sufletul. Ce mă fac, rusnace? 
-Domnule... sufletul ţi-e prea tânăr ca să te doară. 
-Şi totuşi, mă doare... Mă sufoc, Vladivos. Dacă mor? 
-De ce gânduri de moarte, domnul meu, când mai sunt atâtea de trăit? Când o să vină doamna, o să vă alunge ceaţa asta blestemată din minte pe dată... 
-Nu mai vine. Vladivos, doamna nu mai vine... Am să mor, m-auzi? 
-Ce vrea să-nsemne asta, domnule? Nu se poate ca... 
        Eram un bătrân ce a servit conacul Kerzhakovin toată viaţa şi care nu-şi putea imagina că moartea l-ar putea găsi altundeva. Am fost la ordinele acestui fiu de nobil încă de la primii lui paşi şi l-am servit cu toată inima şi devotamentul unui om simplu şi sărac, aşa cum am făcut şi cu tatăl şi bunicul lui, fie-le binecuvântat numele şi inima dreaptă.  
        Pe acest ultim lup al casei Kerzhakovin, Isay Vladimirov, nu-l mai văzusem niciodată ca în acea seară. Îşi pierduse parcă toată ferocitatea din ochi şi vlaga din corp. Vedeam pentru prima dată în cei 65 de ani învechiţi ai mei un lup agonizând, îngenuncheat... de o femeie. 
       Dumnezeu îmi este martor că nu am fost nicicând mai sigur de ceva pe pământul ăsta păcătos: cum iubeau Kerzhakovinii, n-a iubit şi nu va mai iubi nimeni vreodată! Sunt doi ani de când Andruşa Pogrebnyak ne-a călcat pragul  prima dată şi a pus stăpânire pe sufletul acestei case ca o divinitate. Isay a înnebunit pur şi simplu, a înnebunit după ea şi prin fiecare privire destinată ei, urla în el dragostea:''Pentru ea, vă iau viaţa!'' 
       În acea seară, lupul îşi pierduse lupoaica. 
-Domnul meu, sigur nu poate fi adevărat. Doamna o să vină... 
-Spune-mi, Vladivos, ştii? De ce-ţi dă Dumnezeu totul, de ce-ţi dă fericire ca să te-nveţi cu ea şi apoi ţi-o ia, pe toată odată şi te lasă pustiu precum crivăţul? De ce are Dumnezeu nevoie de astfel de pedepse demne de un suflet de piatră? 
       Vorbea cu atâta amărâciune şi disperare, de parcă aveam în faţă cel mai damnat om al pământului, convins că Dumnezeu vrea să-l zdrobească. L-am prins cu mâinile de umăr şi de ceafă şi l-am privit cum o făceam pe vremuri pe când era doar un pui de nobil rus şi era mâhnit nespus când afla cât de nedreaptă e viata uneori.  
-Isay, Dumnezeu te iubeşte! Acum te simţi nenorocit, dar furtuna asta va trece. Iarna nu e niciodată nesfârşită, indiferent de cât de lungă pare. Andruşa o să vină şi când va veni... 
-A plecat, Vladivos, fără să se mai uite în ochii mei pentru ultima dată, fără să-mi spună pricina pentru care mă pedepseşte, fără ca măcar să-mi dea şansa să-mi apăr fericirea, să n-o las să-mi scape. A dispărut. Nu ştiu unde e şi nimeni nu-mi spune. Sunt pierdut. Am să mor, Vladivos, îţi spun c-am să mor! 
-Doamna n-ar face una ca asta fără să-i fi greşit, dar n-ai greşit... 
-Dacă a face din femeia ta un idol e o greşeală, atunci sunt vinovat. 
-Atunci, nu mai e nimic de zis. Ori o cauţi până la capătul lumii, ori trăieşti fără ea până lumea se va sfârşi. 
-Cum pot să trăiesc când viaţa m-a părăsit ? 
        S-a lăsat să cadă în fotoliul din faţa şemineului, privind la focul ce mistuia cu frenezie lemnele de brad. Aşa ardea şi inima tânărului Kerzhakovin, ameninţând să nu mai lase gram de suflare în pieptul lui pe când se va stinge. Am părăsit încăperea, închizând uşor uşile masive în urma mea. Nu mă mai simţeam în stare să spun sau să fac ceva care să-mi aline stăpânul. Nimic nu mai avea sens acum, orice încercare ar fi rămas dureros de zadarnică. 
       M-am dus să sting luminile din restul conacului şi să aprind focul în camerele stăpânului. Pe când ajunsesem la etaj, am auzit strigăte. Am recunoscut imediat hotărârea gravă din vocea lui Isay şi-am coborât în grabă. 
-Milan! Anzor! Anzor!! 
-Domnule, ce se-ntâmple? E trecut de miezul nopţii. Argaţii dorm. 
-Cheamă-l pe Milan să-mi aducă arma, trimite-l pe Anzor să aducă maşina în faţă şi adu-mi haina! 
-Dar, pentru Dumnezeu, Isay, ce... 
-Vladivos, acum! 
       S-a oprit un moment la vederea expresiei mele de spaimă. Cu ochii numai văpaie şi respiraţia accelerată, mi-a spus pe un ton grav : 
-Mă duc să-mi recapăt viaţa, bătrâne. 
      Am înţeles. Dimineaţa era prea departe pentru el. Deciziile trebuiau luate acum şi aşa s-a făcut.  
      Amiaza a venit cum nu se poate mai greu, dar nespus de fericită. Tânărul meu stăpân s-a întors teafăr şi mai viu ca niciodată. Viaţa îi mergea alături, strânsă la pieptul lui şi cu nici o dorinţă de a-l mai părăsi vreodată. I-am salutat întoarcerea cu cea mai mare bucurie şi uşurare pe care sufletul meu bătrân le putea simţi. Conacul înflorea din nou sub paşii Andruşei. 
      Lupul îşi regăsise lupoaica, iar cel care a vrut să-i înstrăineze n-a mai trăit ca să mai încerce din nou. 


joi, 15 mai 2014

Maysa

Tu ai să mă ţii în viaţă veac după veac, 
Darul meu de sus, prea puţin meritat. 
Mi-ai furat toată fiinţa, ştii?   
Şi vreau s-o păstrezi dincolo de veşnicii 
Fiindcă tu, inimă tânără pe-al meu suflet de piatră, 
Ai deschis în mine fiecare poartă, 
M-ai scos la lumină, m-ai prins din cădere 
Şi m-ai făcut străină de durere. 
N-am trăit până să te văd pe tine. 
Oriunde ar fi fost, în ziua în care te-ai născut, 
Atunci poate nici n-am ştiut, 
Dar a înflorit ceva în mine 
Şi-a crescut întruna, zi după zi 
Până ce-am ajuns o grădină de trandafiri. 
Sufletul meu, lumină de jad, 
Liniştea mea din flori de portocal, 
Nu te adoră nimeni aşa cum o fac eu! 
Poate doar Dumnezeu...  

Veşnic în floare

Ştii că m-am născut ca să mut munţii din loc 
şi nu mi se îngăduie... te rog 
nu-mi cere să spun că nu mai pot! 

Ştii că am fost trimis să vânez înaltul 
şi nu mi s-a dat nimic care să mă ajute să zbor, 
dar trebuie s-ajung sus, chiar dacă încercând 
am să mor! 

Ştii că sunt pe cale să fiu aruncat între stânci 
şi ţi-am spus că mă voi întoarce, urcând, plin de sânge, dar 
nu înţelegi... după semne, am să ştiu 
câte răni pot duce! 

Ştii că mă sufocă gândurile şi sunt blestemat  
să fiu incapabil să-mi golesc mintea, dar sunt fără frică 
căci de mine s-a legat, se ţine strâns şi 
mă iubeşte viaţa! 

Ştii că sunt un demon, că schingiuiesc, că te-am otrăvit 
conştient şi privindu-te calm în ochi, 
m-a lăsat sufletul, dar tot el, cu aceeaşi hotărâre 
m-a îndemnat să te iubesc! 

Ştii că sunt un nor rătăcit şi greu şi 
oricât te-am învăţat că sunt imposibil de găsit, de eliberat, 
tu tot mai crezi că orice pe lumea asta poate fi salvat, dar 
cu firea nu te poţi lupta, fiindcă rădăcina rămâne chiar dacă 
i-a fost tăiată floarea! 

Ştiu că îmi cauţi paşii pe cer zi şi noapte şi 
luna şi soarele m-au condamnat pentru cruzimea mea, dar 
uiţi că eu te-am lăsat jos şi 
nu mi-a păsat! 

Te iubesc, dar sufletul m-a lăsat, îţi spun că 
nu-mi poţi dezrădăcina firea, e veşnic în floare, înţelege că 
eu nu pot fi salvat! 

Şi... pentru Dumnezeu! Ştiu c-ai să rămâi cu ochii lipiţi de cer, aşteptând, 
sperând c-am să cad încă respirând şi că-mi voi găsi liniştea, dar 
ţi-am spus că mi-a fost scris altfel şi dacă vreodată voi cădea, voi fi mort 
de prea mult timp deja! 

Niciodată nu-ţi voi spune că nu mai pot,  
că mă las salvat, că rămân şi m-ai câştigat... 
Ba da, te iubesc, dar m-am născut să mut munţii din loc şi să vânez înaltul! 
Ai să mă vezi din nou când mai cobor, dar până atunci 
am să învăţ să zbor, chiar dacă încercând 
am să mor! 

joi, 8 mai 2014

Legendă

          Se spune că pe Pământ se nasc mai multe tipuri de oameni, că Dumnezeu i-a diferenţiat ca firea unuia s-o susţină pe a celuilalt, ca prădătorul să aibă pradă, ca slăbiciunea să cunoască puterea, curajul să-nfrunte frica, bucuria să fie venerată de durere. În toţi se găsesc de toate, mai mult sau mai puţin, dar esenţa e distinctă. Ceea ce-l face diferit pe un om îi e întreg destinul, singurul mod de a trăi şi unica moarte.
          Sunt cei care se nasc cu inima uşoară ca un fluture, veşnic vulnerabilă şi mereu călătoare, cu o dependenţă de ceea ce o ţine în viaţă... o dependenţă care le va fi şi viaţă şi moarte. Sunt cei legaţi îndeajuns numai cu un gând, care se scutură voluntar de propria viaţă şi propriul zbor, lăsându-le să se reverse pe altarul altei inimi... care se hrăneşte între timp, caruia i se dă fără să cerşească şi nu are nevoi de teroare pentru a-şi vedea prizonierul întorcându-se odată eliberat. Inima asta e făcută din aer pur, rarefiat, care sufocă orice intrus şi-i soarbe viaţa. Oamenii cu inimă de aer au fost mereu de neatins, dar incredibil de magnetici. Cu toate că au un imens înalt, gol şi albastru în inimă, nu s-a auzit nicicând ca unul să accepte vreo pasăre pe cerul său. Bătrânii spun că sunt demoni ai infinitului, dar veşnic vor fi alte inimi de fluture care să se izbească de oglinda albastră şi nesfârşită.
         Apoi, cei a căror inimă arde întruna, ca un foc ce mistuie şi îneacă cu cenuşă, care clocoteşte veşnic şi nu are leac, care nu iartă atingerea, oricât de sinceră ar fi şi sfârşeşte prin a arde totul în jur, inclusiv pe sine. Strigătele lor se aud până în măduva pământului, dar nimeni nu-şi dă seama dacă sunt de durere sau cauzate de implinirea pe care flăcările par să le-o aducă. Şi totuşi, chiar dacă ard şi sunt imposibil de îmblânzit, mereu au fost urmaţi de inimi de apă rece, care incearcă de veacuri să le stingă şi să le vindece arsurile. Inimile de apă parcă au un blestem de a nu înceta niciodată să spere, chiar dacă imposibilul e mai mult decât evident. Şi încearcă să stingă focul, încearcă, încearcă până se secătuiesc. Unora le moare inima de foc, înainte să apuce să se usuce încercând s-o stingă. A ars şi brusc apa rămasă din inimă  îngheaţă brusc. În timp începe să se dezgheţe, găsindu-şi altă cauză. Posibil un alt foc etern.
         Se nasc şi inimi închise în piatră, din timp în timp. Nu-şi găsesc locul uşor în zidul lumii, rămânând uneori la poalele acestuia, sau dacă se alipesc în final, sunt recunoscute de departe şi atrag admiraţie, ca o floare cu spini crescută pe ciment. Piatra aceea nu e o simplă bucată de stâncă, fiecare inimă e în miezul unui jad, a unui safir, rubin, sau cuarţ. Se spune că există şi inimi în aur, dar sunt foarte rare, sau de cele mai multe ori sunt camuflate, însuşi valoarea lor le-ar putea aduce sfârşitul. Inimile închise în pietre sunt nobile, dar prea puţin cunoscute. Au o întunecime pe care puţini se încumetă să o străbată pentru a ajunge la bogăţia din adânc. În pietrele acelea, inima stochează tot, urmăreşte, ascultă, apreciază, iubeşte, urăşte, se bucură şi suferă. Dar rareori ceva din interior străbate pereţii din piatră. Se spune că în ochii unei inimi de piatră poţi să vezi uneori umbre sau culori, dar doar un seamăn le poate desluşi.
        Ar fi o legendă cum că inimile de aer au încercat să înalţe cândva inimile de piatră, dar greutatea lor aproape că le-a adus cu picioarele pe pământ şi pentru asta ura inimilor de aer faţă de cele din pietre a jurat să se întindă dincolo de veşnicie. Dar cine poate spune dacă a fost sau nu aşa? Mândria inimilor de aer e nesfârşită, iar discreţia celor din piatră e pe măsură.
Inimile deschise sunt bănuite a fi descendenţii inimilor de piatră străvechi. Se spune că au fost câţiva care au preferat să se arunce în faţa lumii cu braţele deschise, lăsând pe oricine să se bucure de comoara din inimile lor. Nu există ură astăzi între cele două firi înrudite, cum n-a fost de altfel niciodată. Numai că fiecare inimă deschisă care era jefuită şi lăsată searbădă, făcea ca inimile din piatră să întărească mai tare zidurile, închizând odată cu ele şi durerea petru semenii pierduţi.
        Nici una nu e mai presus de cealaltă. Dumnezeu i-a creat pe toţi din propria inimă, dar din colţuri diferite ale acesteia. Nu va exista unul care să domnească etern pe Pământ şi să le îngrădească celorlalţi libertatea. Au fost făcuţi ca fiecare să trăiască în felul lui, dar să nu poată supravieţui unul fără de altul. 
  
Photo © Steve McCurry/Magnum Photos