Se spune că pe Pământ se nasc mai multe tipuri de oameni, că Dumnezeu i-a diferenţiat ca firea unuia s-o susţină pe a celuilalt, ca prădătorul să aibă pradă, ca slăbiciunea să cunoască puterea, curajul să-nfrunte frica, bucuria să fie venerată de durere. În toţi se găsesc de toate, mai mult sau mai puţin, dar esenţa e distinctă. Ceea ce-l face diferit pe un om îi e întreg destinul, singurul mod de a trăi şi unica moarte.
Sunt cei care se nasc cu inima uşoară ca un fluture, veşnic vulnerabilă şi mereu călătoare, cu o dependenţă de ceea ce o ţine în viaţă... o dependenţă care le va fi şi viaţă şi moarte. Sunt cei legaţi îndeajuns numai cu un gând, care se scutură voluntar de propria viaţă şi propriul zbor, lăsându-le să se reverse pe altarul altei inimi... care se hrăneşte între timp, caruia i se dă fără să cerşească şi nu are nevoi de teroare pentru a-şi vedea prizonierul întorcându-se odată eliberat. Inima asta e făcută din aer pur, rarefiat, care sufocă orice intrus şi-i soarbe viaţa. Oamenii cu inimă de aer au fost mereu de neatins, dar incredibil de magnetici. Cu toate că au un imens înalt, gol şi albastru în inimă, nu s-a auzit nicicând ca unul să accepte vreo pasăre pe cerul său. Bătrânii spun că sunt demoni ai infinitului, dar veşnic vor fi alte inimi de fluture care să se izbească de oglinda albastră şi nesfârşită.
Apoi, cei a căror inimă arde întruna, ca un foc ce mistuie şi îneacă cu cenuşă, care clocoteşte veşnic şi nu are leac, care nu iartă atingerea, oricât de sinceră ar fi şi sfârşeşte prin a arde totul în jur, inclusiv pe sine. Strigătele lor se aud până în măduva pământului, dar nimeni nu-şi dă seama dacă sunt de durere sau cauzate de implinirea pe care flăcările par să le-o aducă. Şi totuşi, chiar dacă ard şi sunt imposibil de îmblânzit, mereu au fost urmaţi de inimi de apă rece, care incearcă de veacuri să le stingă şi să le vindece arsurile. Inimile de apă parcă au un blestem de a nu înceta niciodată să spere, chiar dacă imposibilul e mai mult decât evident. Şi încearcă să stingă focul, încearcă, încearcă până se secătuiesc. Unora le moare inima de foc, înainte să apuce să se usuce încercând s-o stingă. A ars şi brusc apa rămasă din inimă îngheaţă brusc. În timp începe să se dezgheţe, găsindu-şi altă cauză. Posibil un alt foc etern.
Se nasc şi inimi închise în piatră, din timp în timp. Nu-şi găsesc locul uşor în zidul lumii, rămânând uneori la poalele acestuia, sau dacă se alipesc în final, sunt recunoscute de departe şi atrag admiraţie, ca o floare cu spini crescută pe ciment. Piatra aceea nu e o simplă bucată de stâncă, fiecare inimă e în miezul unui jad, a unui safir, rubin, sau cuarţ. Se spune că există şi inimi în aur, dar sunt foarte rare, sau de cele mai multe ori sunt camuflate, însuşi valoarea lor le-ar putea aduce sfârşitul. Inimile închise în pietre sunt nobile, dar prea puţin cunoscute. Au o întunecime pe care puţini se încumetă să o străbată pentru a ajunge la bogăţia din adânc. În pietrele acelea, inima stochează tot, urmăreşte, ascultă, apreciază, iubeşte, urăşte, se bucură şi suferă. Dar rareori ceva din interior străbate pereţii din piatră. Se spune că în ochii unei inimi de piatră poţi să vezi uneori umbre sau culori, dar doar un seamăn le poate desluşi.
Ar fi o legendă cum că inimile de aer au încercat să înalţe cândva inimile de piatră, dar greutatea lor aproape că le-a adus cu picioarele pe pământ şi pentru asta ura inimilor de aer faţă de cele din pietre a jurat să se întindă dincolo de veşnicie. Dar cine poate spune dacă a fost sau nu aşa? Mândria inimilor de aer e nesfârşită, iar discreţia celor din piatră e pe măsură.
Inimile deschise sunt bănuite a fi descendenţii inimilor de piatră străvechi. Se spune că au fost câţiva care au preferat să se arunce în faţa lumii cu braţele deschise, lăsând pe oricine să se bucure de comoara din inimile lor. Nu există ură astăzi între cele două firi înrudite, cum n-a fost de altfel niciodată. Numai că fiecare inimă deschisă care era jefuită şi lăsată searbădă, făcea ca inimile din piatră să întărească mai tare zidurile, închizând odată cu ele şi durerea petru semenii pierduţi.
Nici una nu e mai presus de cealaltă. Dumnezeu i-a creat pe toţi din propria inimă, dar din colţuri diferite ale acesteia. Nu va exista unul care să domnească etern pe Pământ şi să le îngrădească celorlalţi libertatea. Au fost făcuţi ca fiecare să trăiască în felul lui, dar să nu poată supravieţui unul fără de altul.
Photo © Steve McCurry/Magnum Photos
