-Da, domnule.
-Vladivos, mă doare sufletul. Ce mă fac, rusnace?
-Domnule... sufletul ţi-e prea tânăr ca să te doară.
-Şi totuşi, mă doare... Mă sufoc, Vladivos. Dacă mor?
-De ce gânduri de moarte, domnul meu, când mai sunt atâtea de trăit? Când o să vină doamna, o să vă alunge ceaţa asta blestemată din minte pe dată...
-Nu mai vine. Vladivos, doamna nu mai vine... Am să mor, m-auzi?
-Ce vrea să-nsemne asta, domnule? Nu se poate ca...
Eram un bătrân ce a servit conacul Kerzhakovin toată viaţa şi care nu-şi putea imagina că moartea l-ar putea găsi altundeva. Am fost la ordinele acestui fiu de nobil încă de la primii lui paşi şi l-am servit cu toată inima şi devotamentul unui om simplu şi sărac, aşa cum am făcut şi cu tatăl şi bunicul lui, fie-le binecuvântat numele şi inima dreaptă.
Pe acest ultim lup al casei Kerzhakovin, Isay Vladimirov, nu-l mai văzusem niciodată ca în acea seară. Îşi pierduse parcă toată ferocitatea din ochi şi vlaga din corp. Vedeam pentru prima dată în cei 65 de ani învechiţi ai mei un lup agonizând, îngenuncheat... de o femeie.
Dumnezeu îmi este martor că nu am fost nicicând mai sigur de ceva pe pământul ăsta păcătos: cum iubeau Kerzhakovinii, n-a iubit şi nu va mai iubi nimeni vreodată! Sunt doi ani de când Andruşa Pogrebnyak ne-a călcat pragul prima dată şi a pus stăpânire pe sufletul acestei case ca o divinitate. Isay a înnebunit pur şi simplu, a înnebunit după ea şi prin fiecare privire destinată ei, urla în el dragostea:''Pentru ea, vă iau viaţa!''
În acea seară, lupul îşi pierduse lupoaica.
-Domnul meu, sigur nu poate fi adevărat. Doamna o să vină...
-Spune-mi, Vladivos, ştii? De ce-ţi dă Dumnezeu totul, de ce-ţi dă fericire ca să te-nveţi cu ea şi apoi ţi-o ia, pe toată odată şi te lasă pustiu precum crivăţul? De ce are Dumnezeu nevoie de astfel de pedepse demne de un suflet de piatră?
Vorbea cu atâta amărâciune şi disperare, de parcă aveam în faţă cel mai damnat om al pământului, convins că Dumnezeu vrea să-l zdrobească. L-am prins cu mâinile de umăr şi de ceafă şi l-am privit cum o făceam pe vremuri pe când era doar un pui de nobil rus şi era mâhnit nespus când afla cât de nedreaptă e viata uneori.
-Isay, Dumnezeu te iubeşte! Acum te simţi nenorocit, dar furtuna asta va trece. Iarna nu e niciodată nesfârşită, indiferent de cât de lungă pare. Andruşa o să vină şi când va veni...
-A plecat, Vladivos, fără să se mai uite în ochii mei pentru ultima dată, fără să-mi spună pricina pentru care mă pedepseşte, fără ca măcar să-mi dea şansa să-mi apăr fericirea, să n-o las să-mi scape. A dispărut. Nu ştiu unde e şi nimeni nu-mi spune. Sunt pierdut. Am să mor, Vladivos, îţi spun c-am să mor!
-Doamna n-ar face una ca asta fără să-i fi greşit, dar n-ai greşit...
-Dacă a face din femeia ta un idol e o greşeală, atunci sunt vinovat.
-Atunci, nu mai e nimic de zis. Ori o cauţi până la capătul lumii, ori trăieşti fără ea până lumea se va sfârşi.
-Cum pot să trăiesc când viaţa m-a părăsit ?
S-a lăsat să cadă în fotoliul din faţa şemineului, privind la focul ce mistuia cu frenezie lemnele de brad. Aşa ardea şi inima tânărului Kerzhakovin, ameninţând să nu mai lase gram de suflare în pieptul lui pe când se va stinge. Am părăsit încăperea, închizând uşor uşile masive în urma mea. Nu mă mai simţeam în stare să spun sau să fac ceva care să-mi aline stăpânul. Nimic nu mai avea sens acum, orice încercare ar fi rămas dureros de zadarnică.
M-am dus să sting luminile din restul conacului şi să aprind focul în camerele stăpânului. Pe când ajunsesem la etaj, am auzit strigăte. Am recunoscut imediat hotărârea gravă din vocea lui Isay şi-am coborât în grabă.
-Milan! Anzor! Anzor!!
-Domnule, ce se-ntâmple? E trecut de miezul nopţii. Argaţii dorm.
-Cheamă-l pe Milan să-mi aducă arma, trimite-l pe Anzor să aducă maşina în faţă şi adu-mi haina!
-Dar, pentru Dumnezeu, Isay, ce...
-Vladivos, acum!
S-a oprit un moment la vederea expresiei mele de spaimă. Cu ochii numai văpaie şi respiraţia accelerată, mi-a spus pe un ton grav :
-Mă duc să-mi recapăt viaţa, bătrâne.
Am înţeles. Dimineaţa era prea departe pentru el. Deciziile trebuiau luate acum şi aşa s-a făcut.
Amiaza a venit cum nu se poate mai greu, dar nespus de fericită. Tânărul meu stăpân s-a întors teafăr şi mai viu ca niciodată. Viaţa îi mergea alături, strânsă la pieptul lui şi cu nici o dorinţă de a-l mai părăsi vreodată. I-am salutat întoarcerea cu cea mai mare bucurie şi uşurare pe care sufletul meu bătrân le putea simţi. Conacul înflorea din nou sub paşii Andruşei.
Lupul îşi regăsise lupoaica, iar cel care a vrut să-i înstrăineze n-a mai trăit ca să mai încerce din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu