M-am uitat în urmă pentru o secundă.
Aveam în ochi acelaşi întuneric plin de ură
Pe care mă bazam să pot pleca...
Ştiam că ai rămas acelaşi loc de care-am aparţinut mereu,
Acelaşi loc care m-a obligat să fiu eu-
Persoana care-aş fi vrut-o închisă...
M-am uitat în urmă pentru o secundă
Şi fără s-aud, am înţeles: '' Uită!''
Drumul meu se întoarce...
Pământul n-ar putea să fugă de sub paşii mei,
Mi-ai călcat întunericul cu lumina alor tăi
Şi iarăşi n-am plecat!
''... 7 jumătate. Aceeaşi stradă, aceeaşi dimineaţă seacă, aceeaşi clădire imensă şi mută a cărei companii o îndur de 3 zile. Câteva litere pe-o foaie captivă pe un geam, le citesc şi încep să-mi ispăşesc cei 4 ani de drept la care tata mă condamnă. Hm... cam prea multă încredere, mă mint singur... Ştiu mai bine ca oricine că n-am să fiu admis, c-am să mă întorc acasă la fel cum am plecat, că supărarea tatei n-o să mai cunoască margini.
Aştept şi parcă timpul s-a oprit să aştepte cu mine. E ciudat, n-am observat asta niciodată dar după ce am stat 3 dimineţi la rând în faţa facultăţii, urmărind aceeaşi reprezentaţie ieftină, iar şi iar - oameni care se grăbesc la muncă, copii cărându-şi povara în drum spre şcoală, urmăriţi încă de somnul dulce al dimineţii, claxoane iritante, tramvaie care opresc în acelaşi loc - mi-am dat seama cât de comună, cât de ştearsă e lumea... E ca şi cum s-ar derula după o formulă matematică, veşnic neschimbată şi fără explicaţie.
Dar mă opresc din analizat ecuaţia din stradă pentru că, în sfârşit, cineva dinăuntrul facultaţii lipeşte stângaci nişte foi pe geam. Mă îndrept cu paşi mecanici către punctul în care viaţa mea se desparte în două căi.
Şi da... am fost respins. Nu pot decât să admit că mă cunosc foarte bine, ştiam ce va fi, restul a fost doar o formalitate. În gândul meu răsună un :'' Îmi pare rău, tată!'' ... dar doar în gândul meu pentru că el n-o va putea asculta niciodată atâta timp cât vocea lui se va auzi de 10 ori mai tare decât a mea.
Mergând pe stradă, fără destinaţie, ceva se ţese în mintea mea. Tot ce am acum sunt hainele de pe mine, două ţigări, un inel de la cineva care avea împresia că mă iubeşte, câţiva bani şi tinereţea... Cu cea din urmă pot să fac orice, aşa că plec... undeva unde ce vreau eu să devin nu e privit ca un ratat sau ca un muritor de foamne visător, care-a dat în mintea copiilor. ...''
Au trecut 7 ani de-atunci dar îmi amintesc perfect fiecare detaliu. Am găsit acel ''undeva'', l-am găsit şi m-a primit cu braţele deschise. Mi-a permis să mă dezbrac de haina prăfuită de teamă şi prejudecăţi şi să fiu eu, cel care a stat ascuns atâta timp. Prin câte am trecut până să ajung aici, nu mai contează. Au fost destule şi poate dureroase dar acum, cel mai important e teatrul, cel care m-a făcut din orfan, părinte pentru cei care mă aplaudă în fiecare săptămână.
Nu duc lipsă de nimic, cu atât mai puţin de bani, de ceea ce se temea tata cel mai tare. Nu mi-am distrus viitorul aşa cum credea el, nu mi-am irosit anii. Acum ştie şi el, am putut să-i spun că n-am plecat fără nici o strângere de inimă sau fără să-mi pară rău că n-am putut fi aşa cum el şi-a dorit întotdeauna. Da, am putut să-i spun toate astea când a venit să mă vadă. Am putut să-i spun pentru că i s-a îmblânzit, în sfârşit, vocea.
Imaginea mea pe-o scenă atât de mare, a făcut ca gheaţa din inimă să i se topească, scurgându-se amar pe obrajii mai bătrâni cu 7 ani.
