D. L. -liniştea mea are ochi verzi-

         ............................................................................................................................................
Simţeam că mă sufoc. Parcă iar aveam un munte pe suflet, îmi venea să strig până răguşesc, dar ca de obicei, nu puteam nici aerul să-l mai scot. Am ieşit din casă. M-am luat cu mâinile de cap...''Cât mai am până disper?... '' Mă usturau ochii când i-am deschis. M-am uitat în jur şi-am realizat că nu-s singur. Sasha stătea pe jos, lângă stejar... ''Nici ea n-are mai mult somn decât am eu.'' Pentru prima dată mă bucuram de neputinţa ei de-a dormi noaptea. Speram doar că nu are derurerile pe care le am eu.'' Numai ea nu... ''
Am luat-o încet spre ea. Nu şi-a întors privirea spre mine, ştia de mult că sunt acolo, defapt ... mă ştie tot, s-ar putea să fie singura care ştie motivul pentru care mai trăiesc... ea ştie când nici eu nu mai ştiu.
M-am aşezat pe iarbă în faţa ei, aproape... abia atunci mă vedeam prin ea cât de distrus sunt şi cât mi-e de rău. Am aplecat fruntea în faţa ei ca să se poată juca în părul meu, aşa cum făcea mereu, de când o ştiu... A început să mă mângâie, să-şi treacă uşor unghiile peste ceafă, până la creştet, strângându-mă din când în când, aşa cum face o pisică când îşi înfinge gheruţele în tine şi toarce când o ţii în braţe. Îi urmăream mişcările înclinându-mă după mâna ei. Simţeam cum îmi potoleşte gândurile, le stingea.
Nici nu mi-am dat seama când s-a oprit şi mi-a ridicat bărbia ca să mă privească în ochi. Nu ştiu cum mai putea vedea ceva în ei, erau înecaţi... dar trecea prin mine, pe nesimţite. Îmi dădea de înţeles, ca de obicei, că înţelege oricum. Dacă nu vreau să vorbesc, n-o să mă întrebe nimic, n-o să mă răscolească forţat.
-Am obosit...
-Atunci opreşte-te.
-Nu pot. Nu mai ştiu cum...
-Ce-ţi trebuie, Dragoş? După ce tânjeşti?
-Linişte. Vreau linişte.
Mi-a şters lacrimile, îmi ştergea toată faţa cu palmele.
-Hai, Lupule, respiră. Gata...
Parcă abia mă trezisem dintr-un somn greu. Începeam s-aud greierii, mi-era răcoare, abia acum vedeam că era numai jumătate de lună şi multe stele, mai multe decât oricând...
-Sasha...
-Da.
-Linişteşte-mă!
          .............................................................................................................................................
                                                                                     Dragoş Lupu- Sâmbătă.17 iulie.-

.venin, otravă, viaţă, ochi şi patimă.

          ''... nimeni nu mi'a numărat vreodată lacrimile. Nu mi'aş lăsa fericirea în mâinile nimănui, pentru nimic... nu m'aş omorâ în veci! Suflet de înger, de călău... amândouă. E aurul meu, exact aşa cum e. Am intoleranţă la durere şi o detest ca pe moarte. Durerea nu te face mai puternic, te chinuie. Puternic eşti sau nu... nu iese piatră din nisip strâns în menghină.  
           ... blestemul ochilor verzi în care se vede lumea, zi şi noapte. Blestemată lume, blestemată viaţă, cât mă iubeşte!   

Fă linişte... vorbeşte!

          dar nu aşa... tu doar ştii... cuvintele nu spun mereu totul, poate chiar nu spun nimic. Vorbeşte cu mine din priviri, aşa mă găseşti mereu, oriunde şi oricând. Din ochii mei n-o să lipseşti niciodată, aşa că dacă vrei să spui, doar uită-te la mine... Tu doar ştii, vorbeşte! Vorbeşte cu mine ca totul în jur să tacă.... Aşa, vorbeşte... Vezi? Deja e linişte... Vorbeşte! Privirile nu se aud, dar se-nţeleg... Uită-te la mine... Auzi? Aşa se aude sângele prin vene, asta se simte când mă bântuie gândurile, aşa viscoleşte o furtună în suflet, la mine mai înverşunat ca la oricine... Uită-te la mine, vorbeşte... Fă lumea să tacă!  

01:30 a.m.

Într-o zi... 
Nu? Aşa începe mereu, dar aici e altceva...  
Într-o zi or să se-ntâmple toate, toate pe care le-am aşteptat, toate cele care mă ţin trează noaptea, toate fără de care ''viitor'' nu sună bine... 
Într-o zi am să regăsesc timpul ăsta care acum fuge mâncând pământul, la fel cum îmi fuge şi mie mintea, iar şi iar... am să-l regăsesc de 10 ori mai valoros decât e acum...  
Într-o zi lumea o să se desprindă de pe hartă şi n-o să mai fie vorba despre destinaţii... 
Într-o zi tot ce-i străin de mine, tot ce-i pierdere de timp, o să fie cât un bob de nisip şi la fel ca un bob de nisip o să sfârşească, luat de apă... 
Într-o zi lângă fericirea mea o să fie cea a celor care au acelaşi drum cu mine şi a căror privire ţinteşte spre aceeaşi înălţime a răsăritului... 
Într-o zi or să se-ntâmple toate, toate pe care le-aştept, toate cele despre care-am spus puţine la şi mai puţini oameni... 
Nu? Parcă deja începe să se vadă, puţin câte puţin... încet dar sigur, nu?  
Într-o zi... 
Any time now.  

Fir de nemţişor

'Geaba-ncerc s-astâmpăr 
focu' greu din inimă, 
înflorit-ai tu în mine 
ca cicoarea sură-n câmp, 
roşie ca macu', bată-l norocu', 
cu sângele-nfierbântând 
doru' din mine, bată-l vina 
că-n fiece sară 
stârneşte-n sufletu-mi doina 
amară ca pelinu', 
c-aşa mi-e durerea, 
şi dulce ca din vin 
blestemat al dragostii chin; 
ca smuls din poamă, 
din cântec de ciocârlie 
e-al tău dulce glas 
şi pasu' vioi, săltat, 
coborând din vie, 
şi vântu-mi dă de veste 
că treci pe sub porumbele, 
şerpuind cărările 
şi-atuncea inima-mi strigă 
ca năluca-n piept, 
parcă zbătând, parc-acu' 
vrând să m-omoare aci 
între tufe de sânziene,  
să mor acu',
tot doinind, ba cu jale  
ba râzând, 
eu cu dorurile mele,
şi trecând p-aci în grabă, 
oacheş mi-ai zâmbi-ntr-o doară, 
că numa'  înima-n tine creşte 
cân' mă vede-aşa 
galeş şi toropit, 
şi de-oi 'cerca 
să'ţi dau bineţe, 
tu demult ai fi fugit, 
tot cu ia prinsă-n vânt  
şi cu pletele-mpletite 
în a mele doruri multe; 
şi de cu sară de-oi veni, 
în livezi ne-om căuta, 
numa' luna ne-o vedea,  
între gutuii-mbătrâniţi, 
merii roşii altoiţi 
şi zarzării timpurii, 
numa', numa' de-i veni 
desculţă prin iarba deasă, 
cu basmaua strânsă-n brâu 
şi-n păr spicele de grâu, 
făr' ca nimeni să te vadă, 
muierile nu-ţi facă caznă, 
nici câinii nu te-or simţi, 
tu ai şti a-i linişti colo 
cu vorbă cătată, 
dulce glas vioi de fată, 
cum mi-ai spune-apoi şi mie 
de s-o-nmuia inima-n mine; 
şi numa', numa' de-i veni, 
de departe te-oi zări, 
mândră cu păr castaniu, 
cu ochii ca zorile, 
albaştrii ca mările 
şi chip curat ca ploile, 
ş-aci lângă nuc oi sta 
şi te-oi aştepta 
tot cântându-mi oful, 
cum de noaptea nu mai dorm, 
numa' eu şi cu-al meu dor; 
şi păşind numa' aşa 
aşezat şi legănat, 
şi de-ai vrea să şezi cu mine, 
multe-am zis  
şi ţi-oi mai spune, 
tu numa' de-ai să m-asculţi, 
câtă jale şi cât dor 
ţi-or cânta vorbele mele; 
şi cunună smulsă 
din poalele verii 
ţi-oi pune pe creştet, 
să nu mă dai uitării, 
cunună de cicoare, 
ca şi-a mea dragoste mare, 
prinsă bine cu zorele, 
cu dorul inimii mele, 
legată în nemţişor, 
s-aducă gându' uşor 
şi strânsă-n creangă de măceş, 
că nu te-oi uita cât trăiesc. 

Valhalla

Cândva am fost ca
    o însulă cu ţărmuri împădurite, 
     de pe care rareori se vedea zarea. 
De Dumnezeu s-ar fi mâniat  
     m-ar fi înghiţit marea 
     cu tot cu rodul ce crescusem, 
     liane, tigri, orhidei, toată suflarea. 
Dar m-am uscat ca 
     un dâmb de nisip în mijloc de neant, 
     de pe care rareori se vedea zarea. 
De Dumnezeu s-ar fi mâniat, 
     m-ar fi înghiţit marea 
     cu tot cu ale mele scoici şi crustacee, 
     algele istovite la mal, soarele din piele.  
Şi-am sfârşit acum 
     o stâncă neclintită la margine de fiord, 
     de pe care rareori se vede zarea. 
De Dumnezeu se mâniază 
     o să mă înghită marea 
     cu tot cu pietriş şi brazi bătrâni, 
     stropi reci de apă, gheaţă şi lăstuni.  

În port la De Kastri

-Ce faci când realizezi că nimic nu-i statornic pe lumea asta? Mai poţi să crezi aşa cum o făceai înainte? Ţi se mai pare că ai putea vreodată  să mai găseşti ceva adevărat, ceva care să rămână neschimbat veşnic? 
-Sunt lucruri care rezistă, poate chiar veşnic. 
-Să nu-mi spui că te referi la iubire. Mă-mpuşc! 
-Ha ha! Iubirea aia veşnică există, Elias, pe undeva. 
-Zău!? Nu-mi spune c-ai văzut-o pe-aici, umblând ca o nălucă. 
-Nu, n-am văzut-o... Nu chiar. Adică, iubirea asta nu prea trăieşte decât prin oameni. N-o ţii într-o sticlă. 
-Nu?! Şi unde-s oamenii ăia de care-mi vorbeşti? Ar fi cea mai veritabilă operă de artă a lumii, cel mai scump exponat din câte au existat, zău dacă nu! 
-Nu mă-ndoiesc, dar degeaba faci pe prostul. Sigur i-ai văzut şi tu măcar o dată. 
-Defapt, nu i-am văzut niciodată, Milan. 
-Sunt oameni, Elias, cărora pur şi simplu li se vede pe faţă. Îţi dai seama efectiv că se iubesc, fără ca măcar să-i cunoşti sau să-i mai fi văzut înainte. Aparţin unul de altul, se vede în tot ce fac, mereu, oricând, oriunde. Asta nu poate fi decât iubire veşnică, adevărată. 
-Cum poţi să aparţii cuiva, când noi oamenii, suntem atât de străini unii de alţii? Avem aceeaşi suflare de viaţă şi totuşi, parcă unul e plămădit din cer şi altul din pământ. 
-Presupun că poţi. Nu ştiu, Elias... N-am trăit-o niciodată , n-aş putea să-ţi explic... 
-Exact! N-ai trăit-o niciodată. Habar nu ai cum se simte, doar presupui după cele pe care le vezi sau le auzi. Nu ştii sigur că există, e doar o speranţă, poate cea mai mare speranţă a unui om- că iubirea eternă şi absolută există- şi care ajunge să se confunde primejdios de mult cu realitatea. 
-N-aş putea spune că nu, are destul sens. Însă sunt doar un om şi da, poate e doar o iluzie, o dorinţă mult prea mare de a schimba realitatea, dar nu pot să neg ceea ce simt la vederea unor fapte. Totul pare atât de real, încât orice argument contra devine irelevant. 
-Dragul meu Milan, sufletul omului e deseori  asemeni unei oglinzi , tinde să reflecte tot ceea ce vede cu atâta intensitate, fără a mai filtra lucrurile, încât ia totul de bun şi brusc, toate iluziile ascunse în spatele oglinzii  au senzaţia că se materializează, că în sfârşit capătă sens. Câteodată, ne minţim singuri pentru că se simte mai bine decât atunci când tăiem orice amăgire de la rădăcină şi păstrăm ochii larg deschişi. 
-Uneori am senzaţia, Elias, că eşti mult prea realist, bolnav de realist. 
-Ştiu, Milan. Sunt conştient că dacă aş fi fost puţin mai naiv, poate aş fi fost mai fericit. 
-Ha ha... Nu ştiu ce să zic, dar înclin să cred că fiecare are fericirea lui. Tu eşti făcut pentru o altfel de fericire, diferită de a mea sau de-a lui cutare sau cutare. Şi mai cred că s-ar putea ca fericirea aceea a ta să fie mai mare decât cea a multor naivi. 
-Asta-i bună! Mi-a plăcut, băiete! Acum mă şi consolezi. Ha ha!
-Ah, pentru Dumnezeu! Despre ce vorbim?! Spuneam doar că tu, tocmai din cauza realismului tău vicios, vei putea să-ţi trăieşti fericirea cum nimeni altcineva n-ar putea. O vei conştientiza altfel şi-ai să poţi să-i trăieşti fiecare clipă, la intensitate maximă, preţuind-o la adevărata ei valoare. Zău, nu râde! Uite, eu, ca un năluc ce sunt, aş putea găsi fericirea supremă şi nici să nu-mi dau seama, continuând să mă bucur ca un pui de căţel miţos gâdilat pe burtă. Ah, bravo, Elias băiete, e bine că te strici de râs. Mă bucur că realismul tău se distrează. 
-Ştii, Milan cred că până la urmă sunt la fel de nătăfleţ ca şi tine. Abia acum, după 20 de ani de când ţi-am văzut întâia dată figura de visător în fază terminală, mi-am dat seama că-l am ca prieten pe singurul om care-a dat mâna cu viaţa.