Fir de nemţişor

'Geaba-ncerc s-astâmpăr 
focu' greu din inimă, 
înflorit-ai tu în mine 
ca cicoarea sură-n câmp, 
roşie ca macu', bată-l norocu', 
cu sângele-nfierbântând 
doru' din mine, bată-l vina 
că-n fiece sară 
stârneşte-n sufletu-mi doina 
amară ca pelinu', 
c-aşa mi-e durerea, 
şi dulce ca din vin 
blestemat al dragostii chin; 
ca smuls din poamă, 
din cântec de ciocârlie 
e-al tău dulce glas 
şi pasu' vioi, săltat, 
coborând din vie, 
şi vântu-mi dă de veste 
că treci pe sub porumbele, 
şerpuind cărările 
şi-atuncea inima-mi strigă 
ca năluca-n piept, 
parcă zbătând, parc-acu' 
vrând să m-omoare aci 
între tufe de sânziene,  
să mor acu',
tot doinind, ba cu jale  
ba râzând, 
eu cu dorurile mele,
şi trecând p-aci în grabă, 
oacheş mi-ai zâmbi-ntr-o doară, 
că numa'  înima-n tine creşte 
cân' mă vede-aşa 
galeş şi toropit, 
şi de-oi 'cerca 
să'ţi dau bineţe, 
tu demult ai fi fugit, 
tot cu ia prinsă-n vânt  
şi cu pletele-mpletite 
în a mele doruri multe; 
şi de cu sară de-oi veni, 
în livezi ne-om căuta, 
numa' luna ne-o vedea,  
între gutuii-mbătrâniţi, 
merii roşii altoiţi 
şi zarzării timpurii, 
numa', numa' de-i veni 
desculţă prin iarba deasă, 
cu basmaua strânsă-n brâu 
şi-n păr spicele de grâu, 
făr' ca nimeni să te vadă, 
muierile nu-ţi facă caznă, 
nici câinii nu te-or simţi, 
tu ai şti a-i linişti colo 
cu vorbă cătată, 
dulce glas vioi de fată, 
cum mi-ai spune-apoi şi mie 
de s-o-nmuia inima-n mine; 
şi numa', numa' de-i veni, 
de departe te-oi zări, 
mândră cu păr castaniu, 
cu ochii ca zorile, 
albaştrii ca mările 
şi chip curat ca ploile, 
ş-aci lângă nuc oi sta 
şi te-oi aştepta 
tot cântându-mi oful, 
cum de noaptea nu mai dorm, 
numa' eu şi cu-al meu dor; 
şi păşind numa' aşa 
aşezat şi legănat, 
şi de-ai vrea să şezi cu mine, 
multe-am zis  
şi ţi-oi mai spune, 
tu numa' de-ai să m-asculţi, 
câtă jale şi cât dor 
ţi-or cânta vorbele mele; 
şi cunună smulsă 
din poalele verii 
ţi-oi pune pe creştet, 
să nu mă dai uitării, 
cunună de cicoare, 
ca şi-a mea dragoste mare, 
prinsă bine cu zorele, 
cu dorul inimii mele, 
legată în nemţişor, 
s-aducă gându' uşor 
şi strânsă-n creangă de măceş, 
că nu te-oi uita cât trăiesc.