Ade & Iul :))

            Aaa... mda. Nu stiu cum si cu ce sa incep. Daca ar fi sa scriu tot despre noi, cred ca as scrie mai mult decat a scris Marin Preda.  
Ne stim de-o viata, dintotdeauna, nu stiu cum era cand nu ne stiam. Nici n-are rost sa-mi amintesc. Eram toata ziua la ea, in fiecare zi, indiferent de vreme sau de ora. Nici nu ma duceam acasa sa mananc doar ca sa nu plec. Cred ca de asta eram atat de slaba intotdeauna. Mancam doar inainte sa plec la Adelina si cand veneam de la ea. Adica dimineata si seara. Era de-ajuns. Ce mai conta mancarea.  
La Adelina am spalat mai multe vase si am maturat terasa mai mult decat am facut-o vreodata la mine acasa. La mine avea cine sa faca, la ea faceam noi. :)) Una spala vasele (Doamne, ce de vase mai avea :))) ) si cealalta matura. Asa terminam mai repede ca sa putem sa ne vedem de treburile noastre. 
          Stiu ca ne-am jucat o gramada cu papusile, mai mult ca oricine. '' Hai, vii sa facem haine la papusi?" sau '' Hai sa mai luam niste coade de la nasu' ca sa facem haine la papusi !''. Mai taiam si haine, in special de la ea. Eu nu prea indrazneam sa tai haine de acasa. Dar in general, resursa noastra principala de material textil era nasu' . Nasu' asta avea o droaie de coade, un morman mai mare ca noi, aduse de la fabrica. In coadele alea dormeau pisicile lui ( si avea o gramada) si cateodata le mai si ploua. Deci nu erau chiar intr-o stare excelenta dar cele de la mijloc erau chiar foarte bune.  
          Ne asezam o patura ori pe prispa, ori pe terasa si da-i cu atelieru' de croitorie. Uneori mai stateam si in drum langa gardul meu, dar acolo eram cam '' expuse'' si nu ne placea. Mai ales cand trecea cireada seara. =)) Aveam o gramada de chestii de la papusi, cutii, carpe, foarfece, papiote cu ata, ace de rezerva, paiete, bile, cutii imense cu hainele pe care deja le facusem. Tot arsenalu'. 
Nu stiu cum facea ea, dar cosea niste haine atat de stramte ca dadeau impresia ca acum se rup. Nu puteam niciodata sa imbrac papusile cu hainele ei. Numai ea putea. Eu in schimb stiam sa cos fara sa se desfaca, chiar daca imi lua toata ziua sa cos 3 cm de carpa. :)) 
          Cat stateam la ea ziua, faceam de toate : spalam vase, caram apa de la fantana, maturam, mancam mere dulci sau gutui (de alea mancam mai mult eu pentru ca nu aveam acasa si eram disperata dupa gutui). Aaa ... si mai mancam struguri la ea. Aveam si eu acelasi soi de struguri acasa da' a ei erau mai buni. Probabil pentru ca erau catarati pe sus. :))  
          Adelina avea o gramaaaaaada de haine misto, la fel ca si acum. Si la fel ca si acum, ei nu-i placeau majoritatea. :)) Tin minte ca mai faceam cateodata parada modei prin casa cu hainele ei. La dadeam pe toate jos din sifonier, le tranteam in mijlocul casei si de acolo ne faceam de cap. Asta se intampla in ''ultima camera'' , adica cea de la drum. Acolo era mereu racoare  si liniste si o oglinda mare.  
           Dupa ce am lasat papusile, am inceput cu servetelele. Eram colectionare de servetele, esti nebun ! :)) Inutil sa mai spun ca avea mai multe ca mine.  
           Cu Adelina am ras cum n-am ras cu nimeni niciodata si nici n-o sa rad vreodata. Tone de ras, la propriu. Radeam intruna din orice, aveam glumele noastre care din afara pareau tampite dar care noua ne opreau respiratia. Si acum e la fel. Pot sa ma duc la ea si sa-i spun o tampenie care mi-a trecut prin minte si stiu ca sigur o s-o inteleaga si-o sa-mi raspunda cu o tampenie si mai mare. Daca ne face sa radem, e ok.  
           Peste tot am fost noi doua si ceilalti. Eram ca un intreg chiar daca ne mai ciondaneam uneori. Asta e, tre' sa mai fie si din astea, nu? '' Iuliana & Adelina'' :)). Poate am fost surori intr-o viata anterioara. Poate am fost doua dintre acele fructe lipite pe care daca le gasesti se zice ca o sa ai gemeni.  
          Ne-am apucat de dansat. Vaaaii, cine mai dansa daca nu noi? La fiecare serbare trebuia sa inventam o noua coregrafie, sa gasim melodia perfecta, sa gasim haine la fel. Ne iesea bine. Functionam bine doar noi doua.  Am avut si o sceneta in care eram '' doua colege de banca ''. In ziua in care trebuia sa jucam sceneta, ne-am imbracat la fel, fara sa ne vorbim. Ce mai, telepatie frate.:)) 
Aveam destule haine la fel, pentru ca mergeam in oras impreuna si cateodata ne placeau acelasi lucruri. Ne pregateam impreuna cand incepea scoala. Ne puneam copertile la carti si caiete impreuna. :))) Cat de tare! Acuma nu mai avem coperti...  
          De la ea m-am molipsit cu wrestling-ul. Pleca acasa la 9, in fiecare vineri ca sa nu piarda Raw-ul si sambata pleca la 10 la SmackDown. Eu ramaneam singura si n-aveam ce face asa ca la un moment dat am ascultat-o si m-am dus acasa sa ma uit si eu la wrestling. Si din seara aia nu m-am mai putut lasa. :))) Eram innebunite la inceput. Aveam si caiete pe care desenasem cate o foaie pentru fiecare wrestler. Eu il mai am si acum. Stiu c-am atras atentia baietilor din clasa cu asta.  
          Hee... si mai sunt atatea si atatea pe care acum pe moment nu mi le mai amintesc. O sa-mi mai aminteasca ea sigur dupa ce o sa citeasca. Nu-i nimic, mai fac si partea a doua pentru ca merita.  
Ade si cu Iul :))). Mereu o sa fie asa, indiferent de ce se va intampla. Imi pare rau ca n-am o poza numai cu noi doua. Ar fi fost buna una din aia deformata. :))). Aia ar putea sa caracterizeze cel mai bine prietenia asta a nostra.   

Dependenta

 

  

              Hm? ''Sufera'' cineva de asa ceva? Eu da... . Suna anormal intr-un fel. De ce sa te simti bine in intuneric? De ce sa fii atras de noapte? Ei bine, poate treaba asta cu '' nyctophilia'' nu e pentru toti. N-ai cum sa intelegi intunericul daca nu-l ai in tine. Mereu am stiut ca am o urma de obscuritate, de ceata, de rautate, pe care nu pot si nu vreau s-o reneg, nici s-o luminez intr-un fel. N-as mai fi eu si chiar nu intentionez sa ma pierd.  
             Chestia e ca pe mine noaptea nu prea ma lasa sa dorm. Daca as putea nu m-as ma culca noaptea, cu toate ca somnul e '' medicamentul'' meu, e refugiul meu. Ma face sa uit de tot. Presupun ca e acelasi lucru ca si cu drogurile: le iei si uiti, chiar daca stii ca dupa ce va trece efectul, tot ce se presupune ca ai uitat va reveni. 
             Noaptea e linistea de care am nevoie, ma scapa de ceilalti ca sa-mi pot bea doza de singuratate. Nu pune intrebari, ci doar asculta daca aleg sa spun ceva, ceea ce nu se intampla foarte des pentru ca nici macar noaptea nu poate sti ce tampenii imi trec prin cap. 
Dar nu protesteaza, ea insasi are secretele ei pe care nu le va expune lumii niciodata... Apreciaza discretia... si cand o ofera si cand o primeste. Intunericul ma lasa sa visez cu ochii deschisi fara ca nimeni sa ma vada, e complice la toate lucrurile pe care le gandesc, pe care as vrea sa le spun, dar care totusi nu ajung sa fie rostite...  
            Noaptea si intunericul isi aduna ''recrutii'' din randul celor inchisi in sine, care traiesc doua vieti deodata, una despre care stiu numai ei, una care e aruncata in fata lumii in fiecare zi. Poti sa devii dependent de lumina sau doar sa te obisnuiest cu ea. La fel e si cu intunericul. Atunci cand ai sa-i ceri ajutorul, iti va da una dintre cele mai rare si pretioase esente din cate existe : LINISTE.

O cheama...

Si ca sa nu se supere nimeni, am si lista cu nume de fete. 

• Ruxandra  
• Raluca 
• Sorina 
• Flavia 
• Raisa 
• Anda 
• Ilinca 
• Lia 
• Malina 
• Natasa 
• Sandra 
• Maya 
• Sonia 
• Sasha    
• Aysha 
• Lara 
• Irisa 
• Maysa 
• Aminia 
• Aysel  
• Yarah 

Il cheama...

 

Am facut aici o lista cu ceva nume de baieti... mai rare. Eu zic ca suna altfel decat Andrei, Adrian si Alexandru:

• Dragos 
• Augustin 
• Isaac 
• Ianis 
• Elias  
• Leonard 
• Matei 
• Maximilian 
• Tudor 
• Armin 
• Octavian 
• Raul  
• David
• Robert 
• Valentin 
• Vladimir  
• Raed 
• Damian 
• Leon 
• Milan 
• Lyosha 
• Isay 
• Allen 
• Ares 
• Klaus

Cu si despre oameni

   

         Viata iti arunca in cale tot felul de oameni. Pe unii ii tii minte toata viata, pe altii ii uiti in secunda 2. Pe unii ai vrea sa-i pastrezi langa tine si nu poti, altii vor sa stea dar nu ii lasi. E ciudat, noi suntem ciudati cand vine vorba de ceilalti. Sunt oameni pe care ii stii de foarte mult timp dar totusi parca ii stii de-o viata si sunt altii pe care nu ajungi sa-i cunosti oricat timp ar trece. Intalnesti persoane care la inceput ti se par antipatice, false chiar, dar cu timpul iti dai seama ca nu e deloc asa. Parca incepi sa vezi alta persoana. 
            Am fost si vom mai fi dezamagiti de oameni. Cand incetam sa mai fim cum  vor ceilalti si invers, inervine schimbarea. Apoi nu mai poti sa inlaturi prapastia care se creaza. Pur si simplu n-ar mai fi niciodata la fel. Ne schimbam fara sa stim, fara sa anuntam si ne dam seama doar atunci cand nu se mai poate face nimic. 
            Se tot vorbeste de superficialitate, toata lumea spune ca nu mai exista incredere intre oameni. Eu zic ca e frica, nu superficialitate. Frica de a nu fi ranit ne face sa purtam o masca impenetrabila care sa arate numai ce si cat vrem noi. Am inceput sa mergem pe principiul '' Mai bine sa sufere celalalt decat sa sufar eu.'' Daca te gandesti bine, nu e prost gandita, poate fi foarte sanatoasa uneori, dar refuz sa cred ca ar trebui sa ne facem un scop in viata din asta. Nu ne-am nascut sa fim invincibili si de neatins, nu te poti ascunde la nesfarsit de suferinta, lasandu-i pe ceilalti sa se lupte cu ea. Asta s-a  vrut de la inceput : sa venim pe lume, sa fim luati de val si purtati de destin, sa suferim, sa plangem, sa gresim, sa regretam... ca mai apoi sa putem invata sa zambim, sa apreciem, sa ne bucuram, sa ne creem propria fericire.  
            Suferinta nu se mai simte atunci cand invatam s-o infruntam si sa-i radem in fata. Dar pentru a o infrunta, trebuie s-o intalnim mai intai.  
                                          

Din podul cu vechituri

 

               Cand eram mica, obisnuiam sa imi imaginez ca stau intr-o casuta mica, mica si plutitoare, care se afla undeva prin casa dar pe care nimeni nu putea sa o vada. Ma gandeam pe atunci ca de acolo pot sa-i observ pe toti fara ca ei sa ma observe sau sa se simta deranjati de prezenta mea. Nu, n-am trait intr-o familie care sa nu ma doreasca, ba din contra. Pur si simplu nu-mi placea sa fiu o pacoste. Cu sentimentul asta am ramas si acum cu toate ca, pana si eu stiu ca e neintemeiat. Dar, stiti cum e, cu totii avem defecte cu care ne nastem si care nu ne parasesc niciodata. E ca si cum ai cumpara o haina croita prost si remedierea problemei ar insemna distrugerea intregii haine.  

               N-am vrut sa fac aici ''Amintiri din copilarie (II)'', dar azi, mi-am amintit pur si simplu de treaba asta si m-a facut sa zambesc. E din mintea unui copil ca oricare altul dar totusi atat de diferit. Mi-am zis ca merita scris cateva randuri,asa... in cinstea copilariei :). Poate daca ne-am aminti mai des despre ce faceam cand eram pana la braul parintilor si stateam pe scaun la masa cu genunchii sub noi, poate am zambi mai des. Si-asa ne plangem ca nu avem motive sa zambim. Uite c-am gasit eu unul. Incercati! Nu are efecte secundare.