Cand eram mica, obisnuiam sa imi imaginez ca stau intr-o casuta mica, mica si plutitoare, care se afla undeva prin casa dar pe care nimeni nu putea sa o vada. Ma gandeam pe atunci ca de acolo pot sa-i observ pe toti fara ca ei sa ma observe sau sa se simta deranjati de prezenta mea. Nu, n-am trait intr-o familie care sa nu ma doreasca, ba din contra. Pur si simplu nu-mi placea sa fiu o pacoste. Cu sentimentul asta am ramas si acum cu toate ca, pana si eu stiu ca e neintemeiat. Dar, stiti cum e, cu totii avem defecte cu care ne nastem si care nu ne parasesc niciodata. E ca si cum ai cumpara o haina croita prost si remedierea problemei ar insemna distrugerea intregii haine.
N-am vrut sa fac aici ''Amintiri din copilarie (II)'', dar azi, mi-am amintit pur si simplu de treaba asta si m-a facut sa zambesc. E din mintea unui copil ca oricare altul dar totusi atat de diferit. Mi-am zis ca merita scris cateva randuri,asa... in cinstea copilariei :). Poate daca ne-am aminti mai des despre ce faceam cand eram pana la braul parintilor si stateam pe scaun la masa cu genunchii sub noi, poate am zambi mai des. Si-asa ne plangem ca nu avem motive sa zambim. Uite c-am gasit eu unul. Incercati! Nu are efecte secundare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu