Sânge rece şi inimă caldă

           Niciodată n-ai să poţi să vezi totul în ochii celorlalţi. E doar o impresie uscată. N-ai să poţi pentru că uneori nici ei nu ştiu exact ce zace înăuntru şi nu-şi dau seama când devine vizibil, nu realizează că deja s-a pus în mişcare. Oamenii sunt uşori ca vântul şi asemeni lui pot fi reci sau calzi, pot stârni furtună sau pot deveni căldură din soare. Pot distruge ca mai apoi să se lase prinşi sub dărâmături, vânează o fericire care nu e menită să stea locului, îndepărtează ceea ce odată părea să fie rădăcina propriei existenţe.  
          Oamenii nu acceptă că fiecare are un suflet de care nu se pot îngriji două fiinţe. Totuşi, la fel ca trunchiurile copacilor din pădure, ei luptă necontenit pentru solul de sub rădăcini şi ajung în punctul de a fura seva celuilalt, lăsându-l să se usuce. Timpul trece peste toţi, dar nu poate schimba firea. Nu poţi face copacii albaştrii doar ca să poată trăi toţi.  
          Slăbiciune şi durere... vânturi nomade ce fac să se usuce crengi şi să cadă frunze. Dar peste tot răsare câte un mugur. Sămânţa nu se dă învinsă, dar rodeşte doar dacă este lăsată. Oamenii se pot ridica şi de acolo de unde nu ar trebui s-o facă, pot găsi putere acolo unde n-a mai existat niciodată. Se pot întoarce cu răzbunare în ochi sau cu gândul de a face lumea să se ascundă în umbra lor. Un simplu om poate face asta. În fiecare nod al sufletului are putere, s-a născut cu ea, dar nu o recunoaşte. Pare prea crudă pentru a fi purtată, prea ofensivă, mult prea grea.  
          Omul e făcut şi din soare şi din stele, are lumină, dar şi întuneric. Nu e cel mai bun şi nici nu va fi vreodată, nu e perfect pentru că nu e necesar să fie. Lumea nu e o colivie din mărăcini înfloriţi, înghesuită şi universală,  care încântă ca mai apoi să doară. Nu e o singură lume pentru toţi, există una pentru fiecare pereche de ochi şi pentru fiecare inimă însângerată care se zbate. Nu suntem păsări cu aripi tăiate cu foarfeca. Doar că nu vrem să zburăm. Cărăm o greutate vidă, o ţinem strâns, strigând că ne sufocă. Lăsăm să ne taie orice vorbă aruncată fără ţintă şi să ne tragă în jos orice invidie veninoasă şi seacă.  
          Soarele răsare în fiecare zi, dar nu vrem să ştim de ce. Aşteptăm noaptea ca să ne putem ascunde. Purtăm brăţări din ederă, care miros a frică, să ne amintească mereu că înaltul nu ne este permis, că nu trebuie să privim viaţa în ochi... ochii verzi otrăvesc. Lumea fiecărui încătuşat rămâne goală, regele moare fără ca măcar să-şi fi văzut coroana.  
          Singura putere a omului e în interior şi ţine doar de el dacă o lasă sau nu să-şi crească vlăstarii peste conacul sufletului. Roua se va putea aşeza în fiecare dimineaţă şi zorii vor avea cu ce se hrăni. Lumea ta e veşnică, dar tu nu eşti. Nu-ţi lega sufletul de sufletele celorlalţi cu o frânghie pe care vei ajunge să o rozi tot tu cu disperare, în căutarea libertăţii. Construieşte un zid din pietrele cu care ai fost lovit, înalţă privirea şi saltă pasul. Cât inima încă bate, ai de condus o împărăţie.