Vindecare

Îmi pare rău acum că nu mai pot să stau,
Îmi pare rău de tine, de ceea ce eram.
Cu ochii reci văd viitorul doar în ceaţă,
Dar ştiu că din zi în zi va fi mai clar.
Aşa cum îţi spuneam mereu, viaţa nu ne-aşteaptă.

Cu zgomot, se închide povestea odată cu uşa
Şi tot ce-am trăit se va umple în timp de praf.
Nu vom mai avea gânduri, suferinţa nu va dura,
În curând n-o să mai vrem să ştim de ce-a mai rămas.

Tu îmi stai în cale iar eu te împiedic,
Nimic din ceea ce-am construit nu mai trăieşte.
M-a obosit atât de tare, nu mai am nimic să-ţi zic,
Acum eşti doar o prezenţă care nu mă mai priveşte.

Mi-e sufletul pe-atât de închis pe cât e al tău de negru,
Nu mai văd nimic în tine din ceea ce-am văzut,
Nu mai eşti legat de mine, ţi-am aruncat amândoi lanţul.
Acum orice clipă care trece se întunecă în trecut.

Avem un drum surpat din care trebuie să facem două ,
Două drumuri străine pentru două vieţi.
E greu să ne-amintim ce ne aparţinea nouă.
A fi singur din nou e ceva ce trebuie să înveţi.

Am să mă sprijin de zidul existenţei altcuiva,
Până când fortăreaţa mea va renaşte sau nu,
Pe când tu te vei agăţa de primul zâmbet care ţi se va da,
Prinzând rădăcini în altă inimă, aşa cum ştii doar tu.

Pământul va fi prea mare ca noi să ne mai putem zări,
Îndiferenţa va înlocui totul într-o zi.