Dar să nu mă ardă pe mine.
Nu mai vreau praf şi cenuşă-n suflet,
Să-mi înece glasul, să-l transforme în urlet.
Vreau ca-n mintea-mi să-ncolţească liniştea,
Să pot să tac şi să omor ecoul.
Nu mai vreau niciodată să-mi cos inima,
Vreau să calc pe ale celorlalţi fără să aud durerea.
Vreau ochi de gheaţă veşnică,
Să nu mă înece, să nu mai mor dintr-o lacrimă,
Să nu mai pătrundă prin ei decât lumină.
Nu mai pot să mă apăr de săgeţi.
Fără paşi peste mine care să mă îngroape.
Vreau să fiu un zid de netrecut,
Să nu fie muritor care să mă doboare.
Nu mai vreau să pierd şi nici să lupt.
Vreau să am privire aprinsă, să lovească cerul,
Să-mi înalţ visele şi să le cresc în stele.
Şi poate să cadă pământul şi cu el universul,
Dar să cadă în mine, în mâinele mele.
Vreau să sufoc întunericul şi pe cei ai săi,
Să nu mai dăinuie în veci,
Să-l usuc, să-l strâng, să-l doară, să-l las al nimănui.
Nu-l vreau rege peste o lume care nu e al lui.
Vreau să pot să mă împrietenesc cu Mine,
Să nu mă mai ducă în vârf de prăpastie
Unde să mă secătuiască ca apoi să mă adune.
Nu mai pot şi nu mai vreau să mă lovească de valuri şi de stâncă.
Vreau să prind în pumn un miez de viaţă,
Să-l împrăştii pe genunchi, să-l cern, să-l măsor,
Să-i spun să facă din mine un suflet călător,
Dar să nu mă piardă, să nu mă uite, să nu mă zdrobească.
Vreau ca viaţa să mă iubească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu