N-am furat din timpul nimănui ca să-mi spun povestea, pentru că e a mea şi e tot ce am. Îmi e deajuns să ştiu eu cine sunt şi cât de greu am sufletul, prin câte locuri am lăsat urme şi câţi m-au călcat, câte lacrimi am făcut să cadă şi câte blesteme mi-au ars inima, de câte ori am lăsat şi fiecare vorbă care m-a lovit.
Nu mi-am lăsat numele să fie târât în noroi, să mi se agaţe păcatele de el. Nimeni nu ştie cum mă cheamă, decât cel care e stăpân pe locul ăsta, mama şi tata. Le-am dat doar un fals pe lângă care să se audă în voie ''
Sunt deţinut al unei închisori de maximă securitate şi sunt condamnat la moarte pentru crimă. Pe cât de ironic pare, pe atât e de adevărat -niciodată n-am crezut c-am să ajung aici! Am zâmbetul pe buze dar e prea întuneric aici ca cineva să-l vadă. Oricum, sunt împăcat chiar dacă mă-ngrozeşte. Nu ştiu ce-aş putea să mai cer de la viaţa mea de până acum şi nu ştiu dacă mai sunt dispus să-i mai accept ofertele, bune sau rele.
Azi o să plec singur, aşa cum merit, aşa cum îmi doresc, aşa cum trebuie să fie şi a fost mereu, e cea mai sigură metodă pentru a nu face din moment o atrocitate. Nu vreau să cer iertare de la nimeni şi nu vreau regretele nimănui. Cei care mi-au greşit, ar face-o din nou şi ar gândi-o mai bine iar în faţa celor cărora le-am greşit eu, nu merită să mă pun în genunchi pentru că n-am făcut-o ca s-o regret, am făcut-o cu bună ştiinţă, cu un motiv şi cu o intenţie.
Mama ştie în ce s-a transformat sângele ei, şi tocmai pentru că sunt sângele ei, îmi ştie fiecare fibră din corp şi fiecare gând care-mi fulgeră mintea. ''Nu poţi să mă minţi, niciodată n-ai să poţi. Ţi se vede în verdele ochilor!''. O parte a ei va merge în pământ şi peste ea mereu vor creşte trandafiri, dar nu vor curge lacrimi... ştiu că aşa va fi, o văd în verdele ochilor.
Tata va rămâne aceeaşi putere pe care n-am desluşit-o niciodată, aceeaşi putere din care mi-a dat şi mie fără ca eu măcar să ştiu. Am să-i rămân în suflet, dar nimeni nu va şti, voi rămâne închis acolo pentru totdeauna, aşa cum poate de multe ori ar fi vrut s-o facă. Privirea verde şi înaltă care mă aţinteşte din prag, snopindu-mă în pumni în gând, pentru tot ce-am făcut rău înafara uşii, şi strângându-mi zdravăn mâna, pentru tot ce-am făcut bun, printr-un singur zâmbet în colţul gurii, îmi pune pe masă un pahar de vin alb şi o ţigară şi lasă fumul să se-nalţe. ''Hm? Ascult. A meritat ziua?''. Aşa vreau să mi-l amintesc.
Pe Nataşa aş vrea s-o fac să-mi jure că n-o să plângă, ştiu că altfel nu s-ar putea abţine. Am ales un tovarăş, nu o iubită. N-a fost femeie cu mine, a fost ceea ce toţi îşi doresc, dar nici unul nu are. Iar eu am fost al naibii de norocos.''Poţi să ai 1000 de feţe, o văd doar pe cea adevărată.'' N-am spus-o, dar şi ea ştie cum mă cheamă.
Se deschide uşa şi mă ridic. Respir normal şi sunt încă viu, dar mi-e frică. Sunt condus în camera unde voi fi executat. Gardienii deja şi-au pus atitudinea funerară, parcă imi poartă sicriul. Se opresc în faţa uşii, ni se deschide iar în faţă îmi apare directorul închisorii, cu expresia implacabilă a unui comandant de război. Bătrânul ăsta, câte zile asemenea n-a avut. Sunt aşezat pe scaunul electric şi se fac pregătirile. Nu mai simt nimic, doar linişte.
Şi în câteva secunde, se termină. Asta a fost tot. Sander, deţinutul cu nr. 5279, ucigaşul lui Dimitriov Arşavin, a murit. Isaac Sobiaschi, fiul lui Milan şi a Hesianei Sobiaschi, trăieşte. Mă văd în verdele ochilor.
-There is no grave can hold my body down.-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu